Ioan 10 : 14
Azi am auzit o întâmplare care m-a fermecat.
Un pastor povestea cum tatăl lui fusese cioban. Păstor la oi. Și el, ca și pastor în lucrare, tot ce știa, învățase… de la oi.
O întâmplare însă, îl marcase.
Într-o seară el și tatăl lui strânseseră oile în țarc. Era rece. Se lăsase seara. Așa că aprinseseră un foc mic în mijloc. La scurt timp însă, cei doi câini de pază au început să latre tare. Ba chiar au fugit înspre pădure. Și duși au fost. Tata știa ce poate însemna asta. Lupi. Lupi flămânzi. Se înnoptase de tot așa că nu mai vedeau nimic. Tata l-a îndemnat repede să arunce lemne pe focul mocnit. Focul a pornit repede din nou. Flacăra s-a ridicat. Și atunci primul lucru pe care l-a văzut păstorul au fost… ochii scânteind în întuneric ai oilor ! Ochii lor erau îndreptați spre păstor. Toate se uitau la el. Altceva nu știau. Doar atât. Să se uite la păstor.
Oile… smerite și umile. Nebăgate în seamă. Banale, fără simțul orientării. Fără arme de apărare sau de atac. Depind în totul de Păstor. Până să și mănânce !
Și eu sunt una din oile Lui ! Fără arme. De niciun fel ! Fără orientare ! Fără frumusețe ! Fără apărare. Depind în toate de El ! De Păstor ! Până să și mănânc ! Dar știu sigur că atunci când vin ” lupii ” fac un singur lucru : mă uit la El ! Țintă ! În întuneric ochii mei Îi deslușesc pe ai Lui ! Și de aceea nu mi-e teamă ! Deloc ! El mă cunoaște atât de bine și eu pe El !
Tu te temi când auzi ” lupii ” ?
Carmen Motora
