Era ruinat. În ce avusese, în emoții, așteptări, doruri, bucurii. Era faliment total. Gol. Peste toată ruina lui zburda deznădejdea. Singurul orizont mai părea să fie slugă. Sluga tatălui.
Tata însă, îl vede de departe! Îi zărește falimentul ce doar mai tare ca rănile vii. Tata aleargă înaintea lui. Lasă tot pentru fiul lui risipitor și plin de sine odată. Cade pe grumazul lui mirosind a porci. Îl sărută în neștire! Îi era dor de el. Îl aștepta privind zarea.
Nicio judecată. Nici istorii vinovate. Niciun blam. Nici învinuiri pe măsură. Niciun reproș:
” – Ți-am spus eu!”
Tata tace și sărută un falimentat întors acasă. Sărutul face bine. Vindecă. Alintă tot. Copleșește vina. Mirosul adânc de porci.
Fiul nu apucă bine să spună că se vrea argat. Tata, cere haina! Cea mai bună, aceea purtată de aleșii de rang! Îl îmbracă, să nu i se mai vadă zdrențele.
Tata cere inel pentru el. Cu pecete, semn că e din nou membru în familia lui. Cu drepturi. Cu iubire ce uită trecutul.
Tata cere încălțăminte! Fiul lui desculț? Nu se poate. Numai slugile umblă așa! Fiul încălțat simte bucuria iertării!
Tata cere vițel îngrășat! Masa plină, veselia fac din fiul pierdut, bucuria lui. Întoarcerea copilului devine festin pentru părinte!
Fii pierduți… Rătăcitori… Risipitori… Ruine totale… Copleșiți de vină, apăsați de faliment, goi pe dinăuntru… Noi suntem. Doar un gând ne salvează: Tata în zare! Să ne iasă înainte! Să ne umple cu săruturi peste mirosul de risipă, să ne îmbrace, încalțe, să ne pună inel în deget, ca fii.
Fără judecăți. Fără învinuiri. Fără condamnări. Cuvintele noastre de iertare se pierd în toată iubirea Lui, în sărut ce alină durerea cea mai mare, că am fost pierduți, rătăciți, departe.
Iar festinul, oh festinul cu Tata, face din noi, fii de Împărat! Masa e plină, Tata serbează cu noi!
Luca 15:11-32
