Mă întreb adesea : cum o fi fost plânsul Pruncului? Printre scâncete se auzeau poate și dulci crâmpeie de îngeri doldora adunați la buza Cerului, privind curioși venirea în lume a Lui.
Plânsul Copilului nu era doar pământesc ci licărea și zefir de Azur și Orizont colorat de acel Curcubeu liniștit.
Plânsul Pruncului aducea a copil împlinit din țărână și Împărăție, amândouă laolaltă, gata să trăiască! Plăsmuit cu migală de un Împărat mare!
Gânguritul lui era cea mai dulce melodie voioasă de îngeri ghemotoc rostogoliți odată cu el, aici jos tocmai din Susul cel de Sus. Suspinul copilașului aduna copilărie dar și moarte. Primăvară dar și Iarnă. Plâns și Bucurie.
Zi de zi, Pruncul creștea și devenea tot mai departe de Pământ și mai aproape de Cer. Și, odată cu El, căra tot Pământul. Și pe mine. Mi-aș fi dorit mult să aud gânguritul Copilului dar ușor, ușor îl recunosc în petalele albe de pomi înfloriți, în răsăritul de Soare când păsările ciripesc zglobii, în mâna mamei ce îmi șterge lacrima, în ochii largi deschiși de uimire ai copilului meu.
Plânsul Pruncului răsună liniștit ca o doină veche ce alină dintotdeauna ființa. El e amestec de Pământ și Cer. De lut și Dimineață! De mine și Tata!
