Învierea

Când spun înviere, îmi simt sufletul 
Sub pecetea arsă de morile lumii, 
Lovind adânc, zbuciumat și tăcut.

Învierea e clarul ochiului, 
Răsărit sub otrava din lacrimi și topit 
În adâncul omenesc trecător.

Învierea e taina șoptită 
Și închisă în cuie. 
E drumul ce-aleargă în zări, după nori.

Învierea e pasul grăbit 
Și sărutul lui Iuda. 
E somnul obosit al celor ce dorm.

Învierea e giulgiul de in al lui Iosif. 
Și plânsul Mariei : 
”- Doamne, unde ești ? "

Când spun înviere în mine 
Se curmă umanul și pădurile, 
Opresc flămânde păsări să zboare.

Atunci în văzduhuri se-aprinde 
Doar dorul de jertfă de miel, fără zbucium. 
Iar dealuri suspină sub povara crucii purtate.

Învierea e capăt de curcubeu 
Întins între mine și Tine. 
Învierea e Cerul tău țopăind : libertate !

Învierea 
Carmen Motora, autor