Ești Lumina care orbește umanul,
Sărman, tăcut și hain.
Ești sublimul ce-alintă firescul,
Nefiresc, răsărit și adânc.
Ești culmea ce doare,
În dorul năvalnic de om…
Ești Soare ce sparge în țăndări
Întinata-mi noapte din zări.
Ești Viața ce cântă
Pe culmile mele
Uitate, zbârcite și seci.
Ești arcul ce-ntinde săgeata,
Lovind iubirea să ardă din nou.
Ești piatra căzută cu zgomot în mine,
Lovind omenești visuri reci.
Ești Cel știut de ungherele mele-nsetate,
Ești Tu…Tu ești !
Carmen Motora
