Evrei 1 : 1-3
Îi era dor lui Dumnezeu de Om. Să mai stea de vorbă cu el. În răcori de zi. Îi era dor de un Pământ al Lui. Ca la început.
Răscolit de dor, a trimis prooroci. În multe rânduri și în felurite chipuri. Crezând în Curcubeu.
Pământul însă era la fel de gol. Pustiu. Sterp de bucurie și viață. Străin de Cer și Slavă. Departe de Sine.
Dorul atârna sfâșietor între Cer și Pământ. Între Fiul Lui și Om.
Știa ce are de făcut. Trebuia să întrerupă zglobia forfotă a Cerului. Pentru o vreme. Iar Lumina ochilor Lui trebuia coborâtă în paie și iesle. Până jos de tot. Armonia Cerului era sfredelită de dezacordul Pământului. Zilele deveniseră nopți adânci. Lui Dumnezeu îi era prea dor de Om.
Și fiindcă așa de tare îi era dor și fiindcă atât de mult a iubit lumea, L-a trimis pe Fiul Lui. Copilul Cerului. Bucuria îngerilor. Lumina ochilor Săi. A ales dorul dimineților de vorbă cu Omul. Povestitul cu el și râsul zglobiu cu creatura Sa.
Pentru întâia dată pe Pământ, într-o iesle, într-un staul, în paie, a răsărit Slava ! Oglindirea Feței Lui într-un Prunc scâncind pământește ! Purtând mireasma Cerului, bucuria îngerilor. Purtând chipul Împăratului în toată ființa. Purtând ADN -ul Tatălui. Cerul tot !
Și oglindind așa mereu, a oglindit tot Pământul. Cerul nu mai era doar Cer. Ci și Pământ. Pământul devenise Cer. Și Omul se putea bucura iar cu Dumnezeu în răcori de dimineți. Putea râde în hohote bucuros cu Tata. Iar Tata oglindit peste tot era iar Împărat peste Pământ și Om !
Carmen Motora
