Ana își vărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Eli o vede. Ceea ce îi atrage atenția este timpul. Femeia asta stătea multă vreme, prea multă în rugăciune. Vremea prelungită lui i se pare beție. O privește mai atent: doar buzele și le mișca. Glasul nu i se auzea. Inima îi striga însă buzele doar șopteau. Eli e convins că beția e durerea ei. Așa că o apostrofează să plece și să se trezească.
Ana însă știe că nici beția nu e așa sfâșietoare ca vărsarea inimii. Durerea ei răsună înăuntrul ei ca un uragan stăpânit doar de șoapte ale buzelor. Ana vorbește cu Dumnezeu! Ea îi însiruiește toate durerile și uscăciunele sufletului, toată nevrednicia ei și toate dorințele ei. Asta cere timp. Ana se ruga mult.
Timp mult. Șoapte prăvălite printre lacrimi. Vorbe în inimă ce răsună ca niște cioburi în Împărăție. Fără glas. Doar cu suspine. Fără cuvinte răsunătoare doar cu doruri rostogolite îngerilor și Împăratului. Asta e ” beția” sufletului deșertat Împăratului!
Eli ar fi trebuit să priceapă limba acestei “beții”. Însă el vede doar cu ochiul firii. Ascultă doar cu urechea de țărână și vorbește cu judecată omenească.
Mai târziu pricepe că femeia, avea întâlnire cu Împăratul în Împărăție și vorbea limba îngerilor!
Poate tocmai asta lipsește zilelor noastre. “Beții” ale sufletelor deșertate Tatei! Vreme îndelungă de vorbă cu Tata. Dureri, poveri, furtuni, așteptări, desprinse de suflet și mutate în Împărăție. Fără vorbe. Fără întortocheli care să fie auzite. Buze mișcate de durerea mare a inimii. Nu fraze pompoase ce umflă mândria inimii. Inimi vărsate în rugi, nu doar rugi pe fugă, strigate în toiul grăbit al forfotei zilei.
Doamne, fă-ne niște deșertători de inimi grele, înaintea Ta. Vremea rugii lungi să pară beție! Durerea inimii fă-o fără cuvinte auzite pentru alții ci doar în șoapte legănate printre îngeri.
Doamne, ajută-ne să ne întoarcem la tihna și sloboda bucurie de a-ți povesti, toată viața noastră! De a îți înșirui toate dorurile noastre! Iar Tu să ne asculți cu minuni fără număr!
1 Samuel 1:9-19
