Pentru orice mamă, copilul ei e-o minune. O minune vie. Făcută să respire. Să aducă mireasmă de rai. Pentru ea, Copilul era tot. Cer și pământ. Cântec și plâns. Gângurit și durere. Râset și jale.
Gânguritul Lui era clinchet de cer. Sunat ca un tropăit de îngeri neastâmpărați. Iar zâmbetul Lui era…mai larg decât lumea. Mereu se minuna de Copil. Îl privea ore în șir, căutând să deslușească unde pământul întâlnește Stăpânul.
Îl privea la joacă hârjonindu-se cu alți copii. Printre râsete vesele, Îl auzea pe Dumnezeu hohotind bucuros.
Iar vocea-I suavă era chemare de cer.
Maria Îl alinta des. Știa că Îl alintă pe Dumnezeu. Îl mângâia cântându-I știind că pe Dumnezeu Îl mângâie. Dumnezeu făcut o inimă de copil. Dumnezeu în ochi de copil. Și râset de copil. Dumnezeu râzând cu poftă și plângând cu lacrimi amare.
Maria știa. Știa că uneori, în plânsul Pruncului ei, Dumnezeu plânge amar. Atunci ea simțea că lacrimile Copilului ascund crucea grea, piroanele de fier și cununa de spini pe fruntea mică sărutată adesea de ea… Și-l strângea tare în brațe. Tare de tot. Știind că așa poate alina cea mai mare și mai amară durere de Dumnezeu…
Carmen Motora
