Azi am avut un mare indemn să scriu despre pastori. Da de pastori, păstorii de “oițele” Domnului. De pastorii care “miros” a Dumnezeu!
Mulți sunt apreciați pentru ce au. Alții pentru ce știu. Alții pentru ce pot. Iar alții pentru ce ar putea fi.
Pastorii au zile grele. Cele mai multe.
Oamenii se așteptă ca ei să fie perfecți, totdeauna disponibili, amabili, plini de sfaturi și înțelegere, doldora de credință, voioși, dedicați și umpluți de zel și în mijlocul nopților de s-ar putea.
Adesea zâmbesc tuturor. Dar puțini știu că zâmbetul lor, ascunde pantofi sparți în talpă, un costum ponosit și ros de atâtea curățări, mâini bătătorite de muncă, altă muncă nu de pastor, lipsuri la copii, dorințe de zile mai bune, rugăciuni cu lacrimi amare pentru atâtea deșertări la ei. Toți îi judecă când ceva nu merge bine. Puțini îi laudă când se întrevede biruința luptei lor.
Copiii lor sunt judecați primii. Observați cu ochi rău adesea. Copiii lor trebuie să fie perfecți ca și tatăl lor. Soțiile lor trebuie să înțeleagă și să aline mai întâi durerile bisericii adesea, decât durerile copiilor lor.
Păstorii sunt oameni reali. Ca și noi. Au dureri, înfrângeri, dorințe, lacrimi și opaițe aprinse în noapte pe genunchi. Ei luptă cu tot ce au să îi mulțumească pe toți. Studiază în noapte când toți dorm, fiindcă ziua au ajutat la lucru la biserică, când alții nu au vrut sa ajute.
Ei nu se tem de viitor. Mai degrabă se tem de tulburarea bisericii. De vorbe șoptite așa de ușor, de zvonuri urâcioase trâmbițate cu răutate așa de repede, ca un foc ce trebuiește stins. Bârfele îi rănesc fiindcă rănesc lucrarea. Ei trebuie să lupte a scoate dreptatea când alții din ușurătate au fluturat zvonuri.
Rugile lor sunt înfocate pentru biserică fiindcă e locul lor de ” bătălie” și bătăliile sunt totdeauna grele, urâte, cu răni și pierderi.
Pentru ei cine se roagă? Cine luptă în rugăciune pentru liniștea lor?
Pastori sunt mulți. Rari sunt adevărații păstori. Aceia mirosind a Împărăție, a luptă pentru Lumină, a Adevăr cu orice preț. A “oi”, cum spunea cineva!
Mulți sunt cei pliabili, după față, renume, buzunar, poziție. Aceștia diluează Adevărul, multumind mulțimea. Ei o duc bine și când e lipsă. Stau comod pe un scaun asigurat. Căldiceiii vor fi mereu cei care închid un ochi, astupă o ureche sau se fac că” plouă” și în cele mai mari secete.
Alții sunt demni, calculați, înmiresmați de Sus, de dimineață și până în noapte, ținând la Adevăr, mai mult ca la ei înșiși. Duhul le răsare în odăiță și îi ajută cât ar fi ziua de lungă și grea.
Alții însă iubitori de Lumină, sunt cei vocali, cu decibeli mulți în voce. Incomozii.
Aceștia nu tac iar ne tăcerea lor le aduce venin, îndepărtare.
Pot fi numiți ” fii ai tunetului”. Tunetul se aude de oriunde. Bubuitul lui deranjează, dar nu poate fi neglijat, fiindcă e real. Curmă orice alt zgomot. Fiii tunetului nu prea sunt iubiți fiindcă rănesc urechea dar și eul. Fac rău sinelui lejer. Pun foc, unde alții ar pune apă. Pun sare pe rană deschisă.
Și totuși Isus îi iubește. Știe că “tunetul” lor e Adevărul spus aspru cu dor de Împărăție.
Pastorii sunt oameni. Reali. Cu neajunsuri. Cu dureri nespuse. Cu dorințe frânte înaintea altora. Cu voința mare. Cu genunchi bătătoriți.
Cine nu cunoaște viața unui pastor ar crede că e doar soare în jurul lui și cântări duioase, ca la programul de duminică.
Nu judecați superficial pastorii!
Nu îi categorisiți după cum v-au cântat sau nu, în ” strună”!
Nu îi obligați să plângă în noapte și mai mult!
Nu le lungiți lista de rugăciune!
Oamenii aceștia au nevoie de umărul nostru. De ajutorul și rugile noastre. De puterea noastră. De lauda și înfrumusețarea noastră. De vorba noastră dulce decât de amăreala unui zvon obraznic! De inima noastră bună, în locul gurii noastre bune!
Cine le știe luptele în care nu mai pot lupta?
Cine le socotește nopțile în care plâng singuri, descurajați și îi găsește dimineața?
Când te-ai rugat ultima oară pentru pastorul tău?
