” Ea este ca o corabie de negoț ; de departe își aduce pâinea.” ( Prov. 31 : 14 )
Orice corabie are rostul să… care. Să ducă poveri. Poveri ce trebuie a îndeplini nevoi.Nimic din ce duce corabia, nu e al ei. Sau pentru ea.Ci pentru alții. Corabia străbate mări și oceane. Ape tulburi și învolburate. Furtuni și ploi. Arșițe. Înaintează mereu. Greu sau ușor. Nicio corabie… nu se plânge. Nicio corabie nu susține că ce duce îi aparține.
Femeia, mărgăritar ales, știe asta. Ea nu numai că, cunoaște orice nevoie din casa ei, dar și o împlinește. Ea devine acea ” corabie” ce duce poverile.” Furtunile ” nu o înspăimântă. Nu o fac să renunțe. Nu o distrug. Și mai ales, ea nu se plânge. Niciodată. De poverile purtate. Ea, “corabie de negoț” mereu împlinește nevoi, primind iubire, bucurie, recunoștință, respect. “Moneda” de schimb e casa ei, devenită colț de rai. Ea știe că nu e stăpână pe ce are. Pe ce face. Ea are Stăpân.
Femeia cinstită, însă poate merge mult mai departe. ” De departe își aduce pâinea. “
Pâinea… banală și necesară. Zilnic. Și ea o aduce tocmai de departe. De ce oare ? Ar putea să o aducă mai de aproape. I-ar fi mai ușor. Mai comod. Ar economisi timp. Energie. Putere. Pentru ea. Și totuși nu o face. Ar putea…
Femeia, mărgăritar ales, știe care e prețul bărbatului ei. Prețul copiilor ei. Ei sunt prea prețioși pentru orice fel de pâine. De aceea o caută pe cea mai bună. Chiar dacă e departe. Proaspătă. Bună. Nu socotește timpul, energia, distanța, efortul. Ele devin prea mici cu valoarea casei ei. Neglijabile. Da chiar și pentru pâine ! În fiecare zi !
Dar, cum ar putea corabia de negoț cu mărfuri alese să izbutească pe mările învolburate ? Cum ? Singură nu ! Cârmaciul o duce la liman ! Corăbierul o cunoaște bine.
Eu și tu suntem ” corăbii de negoț “. Dacă vrem. Femei, mărgăritare reale. Până și pâinea o aduc de departe. Nu socotesc prețul. Energia. Sau timpul. Nu mi se par risipă. Casa mea, colț de rai, e răsplata. “Moneda cu care mi se plătește negoțul “.
Uneori mi se pare greu a înainta. Uneori văd doar furtuna. Și uit că port “mărfuri alese”.
Însă totdeauna Îl văd pe Corăbier ! El mă știe și mă cunoaște așa de bine ! El e la cârma mea. De aceea nu mă tem. ” Cârma ” mea e pe Mâini bune ! Și voi reuși ! De aceea, îmi aduc “pâinea” de departe !
Tu femeie, mărgăritar ales, de unde îți aduci ” pâinea “?
Carmen Motora
