Pământul ascunsese în pântecele lui trupul lui Isus. Pentru trei zile. Întocmai cum fusese înghițit Iona de un chit. Sufletul Său era în Șeol. Mintea mea copleșită are o întrebare. O curiozitate de copil… de Dumnezeu. Dar Cerul ? Cum era Cerul în tot acest timp? Ce făceau îngerii ?
M-am ” cocoțat ” cu mintea sus, sus de tot, tocmai la buza Cerului, să pot desluși puțin din ce fac îngerii. Și Tata m-a lăsat să zăresc cu ochii minții, forfota lor. Îngerii parcă își încetiniseră trebăluiala. Cei ce cântau o făceau frumos dar parcă muzica lor aștepta încununarea. Triști nu erau. Cerul nu e loc să poți fi trist. Nici nu plângeau. Cerul e colț de poveste fără lacrimi. Doar uimiți. Erau toți uimiți. Uimiți de oameni. Că nu-L văd pe Fiul. Că L-au omorât. Cei mai mulți umblau încet, în vârful picioarelor să nu tulbure ceea ce avea să urmeze. Cu mâna la gură, de mirare, dădeau adesea din cap, semn că oamenii au îngropat o Comoară. Și ei nu știu.
Toți însă așteptau ceva. Privirile lor erau îndreptate spre Tron. Spre Împărat. Așteptau un semn. La semnul Său, în dimineața Învierii, Isus părăsește pântecele pământului ! Iar ei, îngerii într-un cor, într-o răbufnire de bucurie, au pornit să cânte mai frumos ca niciodată. Chiotele lor de bucurie răsunau atât de tare, încât iadul scrâșnea. Iar Cerul tot știa acum că Împăratul a făcut cel mai mare bine Pământului ! Și mie ! Iar eu, cu mintea mea, m-am coborât în mine, cu aceeași bucurie ca a îngerilor !
Și cum să nu te bucuri când Hristos a înviat ?
Carmen Motora, autor
