Multe daruri ne sunt date de Sus. Multe binecuvântări.
Dar rugăciunea?
Rugăciunea e ghemuirea sufletului omenesc la buza Cerului,împlântarea lui în aerul rarefiat din înalt, unde strigătele omenești se preschimbă în oftaturi de îngeri și răspunsuri de Dumnezeu.
Rugăciunea nu e doar un dar. E un har nesocotit, cu neputință de imaginat, imposibil de măsurat, ce face posibil lipirea omului de invizibilul, cu alte măsuri diferite de ale lui.
Ruga este un dor strigat mai sus de nori, un duios oftat prins în brațe de îngeri, un suspin cu dureri prea multe auzit de Împăratul, care face din rugă, melodie de legănat dureri și ostoit sete și foame de altă Zare.
Dumnezeu vrea să ne rugăm neîncetat. Nu doar în răsărit și apoi să fugim prea departe de El. Nu doar în apus obosiți, bolborosind rugă cu somnul prea lipit de obosite pleoape.
Neîncetat… Fir întins între Cer și Pământ. Nu ne vrea singuri niciodată. Nici străini de El. Nici plini de poveri fără popas.
Cum poate fi ruga neincetată? Neoprită de furtuni, boli, zoreli, urlete, vijelii, neajunsuri, lipsuri, moarte?
Ruga nu mai e rugă. E respir de aer curat pentru ființă, Cer lăsat pe o parte să se reverse în mine și-n tine. Ruga e lipici între două lumi ce nu pot exista altfel.
Ruga e Tata cu mine. Când deschid ochii suntem împreună! Când muncesc, îmi răsare la dreapta. Când plâng, șterge lacrimi. Când adorm, mă veghează! Cât e zi și noapte, Împărăția se face bucată de împărăție în mine.
Roagă-te neîncetat!
Respiră Cer și fă din inima ta cerul Lui.
1 Tes. 5:17
