David îl cunoștea bine pe Dumnezeu. Ii știa vrerea, puterea, mirosul de Păstor bun. Și totuși David ajunge într-o boroboață, o faptă necugetată, un păcat prea lesne comis, o poftă copilărească împlinită prea vinovat.
David știe că numai acela e fericit, căruia Dumnezeu nu îi ține în seamă rătăcirea, păcatul. Tăcuse în vinovăție. Oasele se topeau de atâtea gemete. Zi și noapte, nu mai era Soare, nici Lumină.
David aleargă la Dumnezeu, singura ocrotire, chiar și acum. Dumnezeu e singurul care îl ia sub paza Lui, cu toate lacrimile, regretele, căințele. Plânsul lui David e așa de adânc, că pătrunde întunericul. Se aude tare în Împărăție.
Mărturisea face din el, doar Dumnezeu, care scoate din necaz. Gata. Toate devin ale Păstorului lui.
“Eu te voi învăța, îți voi arăta calea pe care trebuie să mergi, din rătăcirea ta. Te voi sfătui, când nimeni nu o mai face. Te voi privi atent mereu. Vei fi prioritatea Mea. Voi fi Păstorul tău”
Ce faci când ai întrat în necaz? Când ne-vegherea te-a îndemnat la rătăcire? Aleargă la Păstor! Spune-i tot! Plângi, cu acel plâns ce geme în adâncul tău, topindu-ți oasele de durere, regret, disperare. Mărturisește-ți vina. Cuvintele tale să curgă înaintea Lui că o ploaie binefăcătoare.
E momentul ca Dumnezeu să preia controlul. Tu oița rătăcită, beteagă, întrată în boroboață, devii treaba Lui. Îți va arăta calea. Calea bună, rătăcită de tine. Te va sfătui. Te va iubi. Te va ocroti. Te va scoate din necaz.
Și te va înconjura cu cântări de izbăvire, semn că ești minunea Lui, minunea Cerului!
PS. 32
