O vreme îndelungată de secetă, e tot una cu tristețea lipsei de verde, de rod, de bucuria recoltei, a rodirii. Seceta scoate la iveală ofilire, teamă, aplecare spre pământ fără rod, tăcere fără cântec, umilința lipsei, grija a ce va fi, singurătate in visarea rodului.
Niciun pom nu cântă când e secetă. Niciunul nu chiuie de bucurie când nu are binecuvântare. Nicio plantă nu se leagănă în vânt țanțoșă când e anul secetei.
Și totuși este un pom care nu se teme de căldură când vine. Cât de arzătoare ar fi. Frunzele îi rămân verzi de tot în nebunia secetei. Împotriva a tot. Frunzele nu se întomnesc. Ele se leagănă în vânt adiere de vară cu viață. Anul secetei nu are nicio putere peste el. Și în ciuda ei, pomul acesta aduce roadă! Proaspătă, bună, mirosind a fructe dulci din Împărăție.
Pomul ăsta este o ciudățenie, o făurire anume, o plăsmuire deosebită, fiindcă el cântă când ar trebui să plângă, se leagănă în vânt când ar trebui să se vaiete, rodește când ar trebui să fie o stârpitură. Își întinde cu încăpățânare rădăcinile mai adânc spre râu, le înfige mai abitir în țărână, semn că este stăpân.
Pomul ăsta stă drept când vin vânturi mari, mușcând și mai tare țărâna. Frunzele verzi se leagănă ca întotdeauna, vii, deși tot în jur e pârjolit de anul secetei. Cântecul lui răsună tot așa de duios ca întotdeauna : cântând cu păsările laolaltă adăpostite în frunzișul lui verde.
Pomul ăsta e unic, răzbătător. Răsare în ochi tocmai datorită verdelui și a fructelor, roadă neașteptată.
Pomul acesta e omul care se încrede în Domnul. A cărui nădejde este Dumnezeu.
Sunt eu. Și tu. Și oricine alege ca în anul secetei, să își” întindă rădăcinile ” tot mai adânc spre Râu! În adânc de tot este izvorul care dă Viață peste” anul secetei”.
Ieremia 17:7,8
