Pavel și Sila au putere. Scot demoni. Spun despre Împăratul la toți! Asta face război în iad! Sfredelește Întunericul! Demonii se pun pe treabă!
Mai întâi sunt târâți în piață. În văzul tuturor. Umiliți în public. Norodul ațâțat se ridică împotriva lor huiduind, șuierând parcă frica.
Diavolul însă știe că nu e de ajuns. E nevoie să li le smulgă hainele! Să fie expuși! Umilința râdea urâcios! Ba chiar să fie loviți cu nuiele. Ca cei vinovați. Pedepsiți fără rost. Fără noimă. Fără judecată. Multele lovituri au făcut răni. Pe trup și în suflet. Diavolul hlizea răutăcios știind că așa potolește râvna unora de-ai Împăratului! Demonii chiuiesc de bucurie! Sunt în delir, când Pavel și Sila sunt aruncați apoi în temniță. În întuneric. În miros de robie. Cu picioarele în butuci.
Rănile erau fără număr. Întunericul era gros de tot. Nefericirea striga de peste tot! Singurătatea părea singura știută. Însă ei, știu că Dumnezeu este Împăratul! El are ultimul cuvânt! Așa că se roagă! Cântă când ar fi trebuit să geamă! Laudă în loc să blesteme. Abia atunci intervine Dumnezeu!
El cu degetele Lui scutură tare Pământul. Un cutremur mare crapă Întunericul temniței, făcând Lumină! Lumină pentru ei, Lumină pentru temnicer și ai lui, Lumină peste tot! Căci ăsta e rostul Luminii!
Ești umilit? Ești “bătut cu nuiele”? Cumva te simți aruncat într-o “temniță”? E mâna Celui ce ucide și rănește! A celui ce fură bucuria, tihna, Cerul! Însă, Dumnezeu are mereu ultimul cuvânt!
Cântă! În mijlocul încercării! Roagă-te și când ești lovit, abandonat, închis în “temnițe”! Abia atunci Dumnezeu va scutura lumea ta cu Mâinile Lui!
Un cutremur mare, va crăpa întunericul tău! Și vei vedea iar Lumina! Mai mare ca niciodată!
Faptele Apostolilor 16:16-34
