Vasele de lut sunt deosebite. Firave.
Eu țin oalele de lut într-un loc ferit de lovituri. Doar când folosesc o oală de lut, mai întâi o țin în apă să se umezească, abia apoi pun sarmalele și o dau la cuptor. Minunăția oalei se vede abia după ce e umplută bine, burdujită de sarmale și dată la foc mocnit. Mireasma nu se compară cu nimic. Gustul nici atât. Sarmalele făcute așa merg drept la inimă!
În sine, oala nu are valoare. E goală, fiabilă, gingașă și atât. Însă plină cu bunătăți, devine comoară.
Vase de lut. Fiabile. Sensibile tare. Nefolositoare goale. Cam asta suntem. Pline ochi de Dumnezeu însă, în cuptorul încercării, devenim comori de neprețuit. Mireasma a ceea ce purtăm se înalță zi de zi. Și noapte de noapte. Bunătatea dă pe dinafară! Un vas de lut plin până la refuz de Împărăție stă gata să dea.
Ce? Să fie încolțit! Mușcat în toate chipurile! Mușcăturile însă nu pot distruge decât Lutul! Împărăția rămâne! Ba chiar răsare arătând că nu e la strâmtoare! Încolțiți dar nu la strâmtoare. Să fie în grea cumpănă!
Să ajungi să nu mai știi ce e de făcut. Fără soluții! Lutul se teme. Însă comoara din vas nu lasă deznădejdea să ne răpună. Cântarul Împăratului alină dureri de lut gata să depună armele.
În grea cumpănă dar nu deznădăjduiți.
Să fie prigonit. Urât. Arătat cu degetul. Făcut țăndări de atâta ură. Dar nu părăsit. Împăratul nu pleacă niciodată. Comoara e veșnic mirositoare de putere!
Prigoniți dar nu părăsiți.
Să fie trântit jos. De unul mai tare. Mai rău. Mai plin de pelin. Niciun vas de lut nu rezistă. Suspinul se aude din mii de țăndări. Ai crede că e sfârșitul. Comoara însă e vie. Pentru vecii. Și tu la fel.
Trântiți la pământ dar nu omorâți.
Vasul de lut poartă comoara oriunde. Oricând. Oricât.
El îl poarta pe Isus murind și inviind! Viu pentru totdeauna.
Soarta vasului de lut rămâne misterul de neînțeles lumii: deși e lut e veșnic!
Deși e firav, e de neînvins.
Deși e gol, umplut face minuni.
Deși e lut, miroase a Dumnezeu și îngeri!
2 Corinteni 4:7-15
