Amintiri din copilăria mea
Azi dimineață călcând hainele pentru mers la biserică am fost marcată de o amintire. Adesea un miros ne poartă în timp. Mirosul hainelor curate, călcate, aburii ce ieșeau mirosind a curat, mi-au amintit de copilărie.
Mi-am amintit de tatăl meu. Duminica pentru el era sfântă, chiar așa era. Se scula în zori tare. Tacticos își pregătea totul să se bărbierească. Încălzea puțină apă ( atunci apa caldă era doar de două ori pe săptămână) într-o cană de tablă. Cu prosopul o lua încetișor și o așeza pe un lemn. Se așeza pe un taburet după ce mai întâi așeza înaintea lui un ciob de oglindă în care se putea vedea. Cu pămătuful lui depășit, se bărbierea încetișor, ca într-un ritual. Apoi se dezinfecta pe toată fața. Se parfuma.
Tacticos la fel, își bea ceaiul de tei, amestecând cu lingurița zahărul, de parcă era cea mai mare bunătate. Eu și azi parcă aud lingurița lui amestecând voios. Fără nemulțumire. Ba dimpotrivă pe mine mă intriga mulțumirea lui pentru un ceai, cu puțină margarină. Sau zacuscă de-a mamei.
Duminica mirosea a curat. A pregătire deosebită. A zi pusă deoparte. Tata făcea ca toate aceste lucruri să conteze în pregătirea pentru Casa Domnului.
Apoi își făcea pantofii. Lună. Era de neînchipuit să fie cu ei murdari. Periile învechite cu acea cremă de pantofi, căpătau parcă un farmec neasemuit când tata le folosea. Niciodată nu protesta că, crema de pantofi e pe terminate. Sau că e fără luciu. Sau că nu bate cu culoarea. Niciodată. El zumzăind cântări, făcea pantofii, de parcă era cea mai surprinzătoare lucrare. Lăsa pantofii făcuți lună pe linoleumul din sală, deoparte de ceilalți, pregătiți de plecare.
Apoi mergea la șifonier și îl deschidea larg. Hainele lui stăteau aliniate ca soldații. Costumele parcă trimfau în fața lui. Trebuie să recunosc că organizarea asta a lui, eu nu am moștenit-o. 
Deși tare mi-ar fi plăcut. Își alegea costumul, cămașa care era deja călcată, iar apoi venea vremea cravatei. Se uita îndelung la care s-ar potrivi. Numai așa se hotăra la una.
Frumos îmbrăcat, încălțat, proaspăt bărbierit, își lua gentuța lui. Avea o gentuță ponosită în care își ținea Biblia plină de însemnări, un pix, un caiet. Iar apoi pleca spre biserică să nu întârzie. Omul acesta a făcut mereu din duminică sărbătoare. Mirosind a curat la trup și la suflet. Tatăl meu venera duminica și știa că merge să se întâlnească cu Dumnezeu și cu frații lui. Și că nu poate merge oricum. Noi copiii am învățat de la el și mama că duminica e sfântă. E zi pusă deoparte. E timp special să te vezi cu Dumnezeu la biserică. Eu de mică am știut că e “lege” să fim la biserică duminica. Iar “legea” asta mi-a făcut bine.
Azi suntem nemulțumiți de un costum, de o nuanță de pantof, de o cremă de ghete fără luciu, de o mâncare ce așteaptă pe masă, de o cravată ce nu se asortează. Noi ne împleticim în amănunte și uităm esențialul.
De la părinții mei am învățat să apreciez duminica. Să o savurez cu toată ființa mea. Să fie sfântă. Chiar și când e pe masă doar un ceai. Lingurița tatei sunând voioasă în cana de ceai, nu mă lasă să uit.
Azi în zori, călcând hainele curate pentru biserică, m-a purtat mirosul lor, în timp, la bucuria și extazul tatei de duminica. Ritualul lui mi-a făcut bine. Bucuria lui m-a marcat. Pregătirea lui de întâlnire cu Dumnezeu duminica, mă face să pot înainta!
Doar lingurița mă mai tulbură adesea, sunetul ei într-o cană de ceai. Abia acum la maturitate eu am înțeles cum putea tata să se bucure pentru o cană de ceai, în timp ce lipsurile curgeau gârlă.
Tata știa că se întâlnește cu Tatăl lui din Cer, așa că ceaiul devenea colț de rai.
Faceți din duminică zi pusă deoparte de celelalte!
Zi de întâlnire cu Dumnezeu!
