De trei ani de când suntem la casă, eu mă ocup și de foc când vine frigul. Iubesc să fac focul. Sfârâitul lemnelor, trosnetul lor voios în centrală, vâlvătaia vie parcă mă încântă. Deși miros a fum pe haine și mă murdăresc, iubesc să stau la gura centralei, să citesc, în timp ce focul mă “îmbată” cu amintiri de la bunici.
Ieri mă uitam la lemne. Unele mai mari, altele mai mici, subțiri sau groase, toate sunt minunate la locul lor. Anul acesta le avem încă de anul trecut pe cele de cireș și ard imediat. Anul acesta am luat de fag. Însă dacă nu-s uscate îndeajuns fac mai mult fum decât căldură.
Trebuie sa știi să faci focul. Eu o novice am învățat asta în timp. Mult fum am înghițit până am prins firul focului.
Începi cu surcele. Continui cu lemne mai groase. Apoi când e jar mult poți pune groase, mari care dau tot ce e mai bun. Tot ce contează e esența lemnului și gradul lui de uscare. Un lemn slab ca și esență nu dă căldură. Un lemn umed face fum mult și arde greu.
Cam așa e și cu noi oamenii. Unii au o esență tare care dă căldură multă. Bună. Alții fac doar un ” foc de paie”. Esența ne e definirea. Ceea ce ești se vede în ce dai. Și apoi dacă ești un “lemn verde” necălit, nematurizat, dai mai mult fum decât căldură. Când ești în ” focul” încercării se vede maturitatea a ceea ce ești.
Oamenii așteaptă căldură intotdeauna. Fumul nu face nimic bun. E înecăcios, ustură ochii, pătrunde în haine și transformă parfumul în miros de fum. Dumnezeu ne vrea un “foc” pe Pământ! Să ardem frumos trosnind a Împărăție. Să dăm căldură plăcută. Să încălzim lumea. Iar El să poată sta la gura focului, minunându-se de noi!
( Gata, fug la foc! 
Fiți binecuvântați!)
