Azi mă întrebam ce anume lipsește, de parcă viața trece prea rapid, fără tâlc, fără înmiresmare, fără oprire de Lumină să ne facă luminare? Eu cred că bucuria copilărească! Noi avem o bucurie asumată, cu limitare, o bucurie de om matur.
Bucuria copilărească nu face calcule. Nu așteaptă răspuns și nici nu emite prejudecăți. Ea răsare când copilul deschide ochii. Niciun copil nu își șterge zâmbetul inimii, de teama facturilor. Niciunul nu geme de neputință în fața zilelor întunecate. Nici un copil nu își frământă mâinile la auzul furtunii. Copilul știe că e treaba părinților. A Tatălui.
Bucuria copilărească explodează în râsete, veselie și când pericolul e prin preajmă. El, copilul nu socoate pericolele, riscurile, limitele. Doar noi, oamenii mari, facem atâtea socoteli, că uităm să mai zâmbim, uităm să mai simțim bucuria nebunească ce face bine inimii. Ne temem de orice, de oricine. Ne temem de noi. De viitor. De ceea ce poate veni. De ceea ce putem deveni.
Uităm prea ușor că suntem copiii Tatălui! El ne-a făcut copii de leagăn din Soare, să putem gusta Împărăție. Noi însă adesea ne încăpățânăm să fim oameni mari, precauți, prea precauți, făcând din bucurie, un lux nepermis zilelor noastre.
Dumnezeu însă, din dragoste, ne-a făcut copiii Lui, copiii Cerului. Ne vrea cu bucurie copilărească să ne trăim fiecare răsărit și apus. Ne vrea cu inima prea plină de bucurie, deșertată în fiecare trăire.
Nu te zgârci cu bucuria! Las-o să îți fie cântec și alint! Râzi cu poftă, fără grijuri! Tata ne are în grijă! Ne-a promis! Și El niciodată nu minte!
Ia auzi, tocmai am auzit chiote de bucurie în Cer, îngerii dau buluc, să ne vadă bucuria! Copilărească! De copii de Tată!
1 Ioan 3:1
