Mamele și tații sunt o specie anume de oameni. Deosebită, minunată, grozavă și fără asemănare.
Ce nu face o mamă sau un tată pentru propriul copil ?
Trudește, îngrijește, suferă, plânge, răzbate, continuă când alții ar renunța. Și de unde puterea asta ?
Tata sau mama au ca zare mărginirea copilului lor ! Pentru ei, Soarele se oprește acolo unde e pruncul lor și pleacă odată cu el. Viitorul lor, e făcut … copil ! Copilul lor !
Și când e plecat departe ar face orice să îi fie aproape. Să îl apere. Să îl știe cu pază. Să îi fie acasă.
Așa a făcut și Tata. A făcut tot pentru mine și tine. Puterea Lui se mărginește în ființa mea. Și a ta, să știi !
Și fiindcă încă sunt departe de Casă, s-a îngrijit să-mi trimită Duhul Lui. Tocmai să îmi fie povață, ajutor, putere, Soare și o bucățică de Acasă. Tata așa știe că mi-e bine. Că pot fi încă departe de Casă și totuși cu mireasmă de Cer, miros plăcut de Acasă !
Tata, cât ne iubește ! Prea mult să ne lase uitați ! Prea adânc să fim singuri !
El alege să se mărginească într-un vas de lut, tocmai că să știm că ne e Tată !
Ce bine e să fiu copil ! Să am Tată ! Să știu că oriunde aș merge, car cu mine bucățica de Cer, ce e arvuna că voi locui totdeauna în Împărăție !
Și tu ești copil ! Numai să vrei să devii un cărăuș de Cer !
Carmen Motora
