Cei care slujesc duminica vor înțelege mai bine ceea ce spun.
Uneori slujirile ne copleșesc. Ne seacă de acea sevă, prospețime. Slujirea poate acapara bucuria noastră și devenim seara epuizați. E nevoie de atingerea Tatălui nostru să pornim iar la drum.
Asta am simțit aseară. Duminica fusese plină de bucurie. Slujirea ne-a împins să uităm de oboseala trupului. Totuși sufletul era încordat. Pierduse energie parcă. Însă atingerea lui Dumnezeu m-a înviorat dintr-o dată! Dumnezeu mi-a vorbit blând, dulce, duios atât de duios că mă încerca plânsul și totodată în ființa mea îmi venea să strig cât mă ține gura de bucurie. Minunat Dumnezeu avem! Grozav Tată!
Mi-a vorbit despre David.
David știa că doar Dumnezeu umple de veselie răsăritul și apusul. Uneori apusul e îndepărtat. Apusul încercărilor. Totuși ele, răsăriturile și apusurile, au gust de Dumnezeu. Au melodie din altă Țară!
David știe nu numai asta. Ci și că Dumnezeu cercetează pământul! El însuși e un pumn de țărână,de pământ. El, Dumnezeu îl umple de bogății și de râuri Dumnezeiești!
David, un pumn de pământ are nevoie de bogățiile Domnului! De apele Lui grozav de curate și bune.
David tânjește să spună că el, un petec de pământ, nu poate rodi nimic singur. Absolut nimic. Tern, uscat, are nevoie de îndumnezeire.
El Dumnezeu ii dă pământului, lutului din el, grâu, pâine în boabe coapte, clătinate încetișor în vânt. Dar pentru asta e nevoie de timp, soare, e nevoie ca ele spicele de grâu, să rodească. Aici e minunea. Grâul așteaptă să îi fie udate brazdele. Dumnezeu e atent ca fiecare brazdă să fie udată. Dumnezeu grijuliu sfărâmă bulgării încăpățânați de pământ. E nevoie pentru rodire. Bulgării sfărâmați dor tare, David poate spune. Țărâna suspină la fiecare sfărâmare. Dumnezeu înmoaie apoi pământul cu ploaie. Încetișor, încetișor, zdrobirea se face netezire. Și ca încununare de Dumnezeu binecuvintează răsadul! Și ce Dumnezeu binecuvintează, așa rămâne!
David îl vede pe Dumnezeu ca Acela care, la fiecare pas, varsă belșug. Peste el. Peste pământul din sine. Așa că tot ce e în el, strigă de bucurie și cântă!
David mi-a împrospătat ființa, vorbindu-mi de Dumnezeu! Acela care face în mine să crească pâinea în spice! Legănate în vânt!
Spicele își cântă doina duios. Ele șoptesc povestea lor: Dumnezeu a udat brazdele, a sfărâmat bulgării tari, a trimis ploaie liniștitoare și a binecuvântat răsadul.
Tot ce a răsărit în mine frumos e doar opera Tăticului meu! Totul e munca Lui migaloasă.
Adesea nu am înțeles, uneori m-am tânguit că doare, alteori am continuat să rămân ” la bulgării” mei, greu de sfărâmat.
Dumnezeu însă cu răbdare, migală, cu tăcere, măiestrie a vărsat belșug și varsă cu fiecare pas. Pașii Lui mă liniștesc. Îmi alină ființa. Îmi fac inima să zburde de bucurie.
Aseară m-am privit și am știut că toate strigă de bucurie și cântă! Nu pentrucă merit. Nu fiindcă obțin. Ci doar fiindcă Dumnezeu a hotărât să facă dintr-un pumn de țărână, ” pâine” caldă, bună, îndestulătoare. Și o face mereu!
Fii o “pâine” leganată în spice de grâu făcute asa, doar de Dumnezeu! Fii un pumn de țărână unde Tata revarsă belșugul la fiecare pas!
Ps. 65:8-13
