Olarul harnic, știind ce face, ia o bucată de lut. Simplă și mirosind a țărână. Își dorește ca vasul de lut să devină purtător de Sine, de viață.
Lutul stă nemișcat pe masa olarului. Se învârte până amețește, așa crede el. Învârteala asta nu are nicio noimă. Așa că se plânge :ce rost are atâta rotire? Olarul însă tace. Știe că lutul nu a gustat încă frumusețea. Cu degetele lui pricepute apasă bucățica de lut, când mai tare, când mai încet. Așa se conturează un vas încet, printre degete dătătoare de avânt.
Lutul se miră de atâta timp pierdut. I se pare că ar fi fost mai bine de olarul se grăbea. Dar El niciodată nu se grăbește, mai ales când lutul e arta Lui. Oglindirea și plăsmuirea Lui.
În sfârșit lutul a prins formă! Cu dureri, bucata de lut, recunoaște că a meritat efortul, așteptarea, durerea apăsării. Se vede acum un vas de mare preț așezat pe vreun raft împopoțonat. Bietul de el nu știe că forma are nevoie de călire. Călirea e grea. Călirea cere durere, foc, timp, renunțare la tină.
Olarul pune vasul la uscat lângă celelalte. Mândru și țanțoș, vasul nostru se compară cu celelalte. Se vede mai înalt, mai făcut, mai de preț. Doar olarul zâmbește văzând mândria asta copilărească.
După o vreme, ce i se pare vasului iar pierdere de timp, olarul aprinde un cuptor mare, vechi, cu vâlvătăi. Lemnele trosnesc voioase. Vasele de lut sunt așezate de olar în cuptorul fierbinte. Vasul începe protestele, țipetele. I se pare că focul va distruge frumusețea lui. Îi va distruge viața lui de lut. Îl va face o grămadă de pământ ca la început. Dar olarul tace. Își face treaba. Închide ușa cuptorului și așteaptă.
Vasul îl vede pe olar privindu-i suferința. I se pare că nu e olar ci un chinuitor. Crede că ochii lui ii privesc arderea când de fapt, ei supraveghează călirea. Țipetele vasului se pierd în flăcări. Nimeni nu îl aude. Nimeni nu îl scapă. Olarul e doar un om fără inimă. Așa crede.
După un timp, focul se stinge. Vasul e uimit că nu a pierit. Mirat vede cum olarul îl scoate din cuptor. Călit. Puternic. Gata să fie folosit. Gata să dăruiască frumusețe.
Olarul îl privește îndelung. Îl admiră. Ii zâmbește. E opera lui. E migala lui. E frumusețea lui. Se oglindește în el. Îl sărută și îl așează pe raft gata de plecare în lumea largă. Să dăruiască amprenta olarului.
Vasul de lut, năucit, înțelege în sfârșit ce rost au avut toate:timpul, focul, căldura mare, țipetele lui, vaietele lui, ochii olarului, așteptarea dar mai ales sărutul olarului.
Azi vasul de lut din cuptor sunt eu…. Poate și tu. Ai încredere în Olar!
Ieremia 18:6 – Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul, casă a lui Israel? Zice Domnul. Iată, cum este Lutul în mâna olarului, așa sunteți voi în Mâna mea, casă a lui Israel!
