Fața ar putea râde și totuși inima să plângă. Inima se ascunde ca străinii să nu îi știe durerea. Se pitește printre trăiri și zbateri, suspinând. Cine îi poate pătrunde durerea? Cine îi poate cântări lacrimile?
Oamenii sunt superficiali de obicei. Văd ceea ce izbește ochiul. Apreciază ceea ce impresionează momentul. De aceea tindem să ascundem suspinurile inimii. Adânc, tot mai adânc. Suspinurile ei ne răscolesc ființa iar noi căutăm să afișăm un zâmbet neobișnuit. Ne închidem în noi înșine.
David avea o inimă ce plângea uneori. Pentru el, inima asta frântă, era motivul de a alerga și mai tare la Păstorul lui, întocmai ca o oiță speriată. David știa că Dumnezeu poate cunoaște inima lui, poate cântări amarul lacrimilor lui și poate ușura ființa întreagă. David își liniștea inima în prezența lui Dumnezeu. El îi era alin, mângâiere, eliberare, încredere și cântec, da cântec minunat de harpă! David era cânt dulce de eliberare și inimă mângâiată de Tată!
Ce faci când îți plânge inima?
Fă ca și David! Aleargă repede la Tata! Povestește-i tot ce te doare! Spune-i tot ce te apasă! Golește-ți inima! Plângi înaintea Lui până nu mai poți! Vei descoperi că devii cântec duios! Daaaa! Cântec de Împărat! Inima ta devine harpa Lui! Ce scoate dulci melodii în loc de lacrimi!
