Printre scândurile vechi intrau razele soarelui voioase, în hambar. Căldura plăcută îmbia la visare. Lumina și adierea ușoară de aer făcea din hambarul bătrân, loc de tihnă și poveste.
Bobul de grâu sănătos se delecta pe mulțimea de grâu bogat. Visa îndestulare. Viața lui era huzur de când stăpânul îl depozitase în hambar. Fericit credea că asta e viața lui. Menirea lui. Adesea auzea scâncetul boabelor ce erau sub maldărul mare de grăunțe. Sub povară, boabele celelalte simțeau apăsarea mulțumii. El însă chiar deasupra trăia nestingherit. Doar liniște, lumină, puțintică adiere, dos și tăcere.
Până într-o zi. Auzi huruitul roabei vechi ce își târa roțile străbune. Stăpânul deschise ușa hambarului larg. Soarele năpădi hambarul.
Stăpânul grăbit încărcă tot mormanul de boabe de grâu în saci. Așa că bobul nostru, acum la fundul sacului, rămase fără cuvinte. Strivit de mulțimea celorlalte boabe grase, acum înțelegea durerea de care el fusese scutit. Înțelegea că nu mai era în față să se poată umfla în pene că e unic. Ba încă sacul plin de țărână și mirosuri neplăcute îl făceau să se simtă umil. Nu mai era adierea plăcută din hambar.
Urcat în roabă, sacul cu semințe este pus grămadă. Bobul nostru aruncat și presat la fiecare ridicătură sau dâmb pe care călca roaba, crede că i s-a sfârșit viața. A început să strige că e prea multă apăsare. Că va fi strivit de ceilalți. Că vrea soare, liniște, prospețime, huzur! Nimeni nu îl auzea.
Într-un sfârșit sacul e pus jos. Bobul vede iar lumina! Simte adierea plăcută de vânt ce parcă îl alintă pentru toată zdrobirea. Mirosul de pământ proaspăt răscolit îi amintește parcă de copilărie și vremuri trecute.
Aruncat în brazdă, bobul crede că în sfârșit gustă libertatea! Nu mai simte apăsarea celorlalți. Poate vedea soarele pe de-a-ntregul. Și nici nu apucă să chiuie de bucurie, când un morman de pământ îl acoperi cu totul.
Buimac bobul crede că e vreo greșeală de-a stăpânului. Vreo încurcare de boabe. Crede ca nu-i locul lui acolo. Și strigă plin de disperare. Însă strigătele lui se pierd în cântecul dulce îngânat de stăpân când își seamănă pâinea!
După o vreme, bobul de grâu obosit, a tăcut. Credea că va veni timpul să iasă afară. Însă apoi o ploaie călduță a început să îi curme ultimul vis. Pământul se înmuia încet și îi pătrundea ființa. Îi acoperea dorințele. Pământul umed îi desfacea visele unul câte unul. Și-ar fi dorit să fi fost iar în hambarul călduț și luminat. Acum însă trăia drama vieții lui: fusese aruncat de stăpân în mijlocul pământului, îngropat cu nepăsare, aruncat ca un gunoi. Așa credea el.
Timpul trecea. Ticăia odată cu plânsul bobului de grâu. Odată cu suspinurile și gemetele lui după viața dintâi.
Moartea îi dădea târcoale. Simțea desfacerea trupușorului sub țărână. Mirosul de pământ umed era aerul lui.
Ultimul suspin de bob de grâu a fost încet. Dar deodată a țâșnit dinlăuntrul lui un firicel mic, verde, îndrăzneț ce căuta lumina. Firicelul aceasta a străpuns pământul ieșind la suprafață! Soarele a devenit lumina lui.
Din ce în ce mai puternic firul verde a crescut și rodit boabe mari și grase. Spicul se legăna în vânt. Putea cânta și în sfârșit chiui de bucurie. Devenise ceea ce era în adâncuri :paine proaspătă în bob bogat.
Bobul de grâu a înțeles că ultima lui suflare, era prima suflare din noua viață! Toate durerile lui nu erau vrednice să se compare cu frumusețea unui spic legănat de vânt și alintat de soare!
Sub țărână, sub ploi ce ne desfac ființa, suntem frământați ca și bobul neștiutor. Eul nostru suspină și plânge adesea. Dar bobul de grâu până nu moare nu poate gusta viața adevărată!
Cine moare în sine, trăiește în ” spic” bogat legănat frumos în Împărăție!
Iar Împăratul nu mai poate de bucurie!
“Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă!” – Ioan 12:24
