Loviturile de vrăjmaș produc suferință, durere, rătăcire în suflet. Potrivnicii se ridică mereu mai aprinși de răutate. David știe toate astea. Le cunoaște tare bine. Însă, acum o durere nouă îi apare. Una care îl năucește și îl face să își dorească a fi un porumbel, dând tare din aripi, scăpând prin zbor. Ar dori mai degrabă pustiul.
Suferința fără margini e de la prieteni. De la cei care ar fi trebuit să mângâie în loc să lovească. Frații de cruce, cei care cântau odată cu el la Casa lui Dumnezeu,cei care păreau o dulce prietenie, devin amare împunsături cu lacrimi și mai amare.
David știe că porumbel de ar fi, ar zbura. Sus de tot. Ar abandona lupta. Ar deveni suflare de pustiu. Dar știe că nu poate. Lupta îi stă urâtă tare înainte. Prietenii, frații lovesc fără milă. Fără iubirea pe care o vedea el. Fără nicio remușcare. (v. 6,7)
David, ca întotdeauna în fața luptelor, are o singură scăpare: să strige! Să urle cât îl țin puterile și durerea! Să își deschidă gura și inima către Dumnezeu. Iar Dumnezeu ca întotdeauna, îl va asculta. Își face timp, lăsând Cerul, să îi asculte durerea și s-o ușureze! (v 16)
Loviturile de prieten dor tare. De frate și mai tare. Pietrele aruncate prin cuvinte produc răni fără număr. Cei cu care mergi la Casa lui Dumnezeu, uneori pot lovi atât de crunt, încât ai dori să fii un porumbel dând din aripi, în loc să plângi.
Poate ți-ai dori mai degrabă pustiul decât loviturile de frați încrâncenați de firesc. Mai degrabă fâlfâit de aripi decât durere îmbătată de lacrimi.
Învață de la unul care ar fi vrut și el să fie porumbel și să caute pustia. Strigă cât poți către Dumnezeu! Lasă-ți durerea să se ducă în Sus! Lasă-ți amarul să atingă Împărăția! Să devină dulce de îngeri! Lasă-L pe Dumnezeu să devină lupta ta! Mângâierea ta! Fă din Dumnezeu fâlfâit de aripi!
Psalmul 55
