Credința este neclintită, cât de mică ar fi. Ea se încăpățânează să existe și să răzbată! Clintirea nu e caracterul ei.
Credința crede. Orbește. În ce nu se vede. În lucruri nădăjduite. Are o țintă.
Cum ar putea credința să nu se clatine în mijlocul atâtor lucruri ce dărâmă? În toiul atâtor lupte și asedii fierbinți? În frământările demonilor ce atacă zi și noapte?
Credința e sămânța Cerului plantată în om. Este plai de țopăit îngerii! Ea vine în urma auzirii cuvintelor Împăratului. Împăratul vorbește iar inima primește. Sămânța răsare, crește tot mai mult auzind forfota Împărăției! (Rom. 10:17)
Ce poți face când totul te îndeamnă la necredință? Lasă tot. Încuie-te în odăiță. Vorbește cu Dumnezeu. Tu îl vei auzi iar credința va răsări. Va creste mare. Tot mai mare! Atât de mare că demonii se vor teme.
Credința ta neclintită în lucruri nemaiauzite te va face să atingi Cerul. Să vezi ce nu ai mai văzut. Lucruri nădăjduite. Ce nu se văd cu ochiul liber. Să auzi ceea ce credeai nebunie. Să simți că ești de-al Împăratului! Ești unul de-al lor, de al Împărăției!
Evrei 11:1
