Habacuc 3 : 17-19
Chiar dacă… nu ar mai fi hrană și animale, chiar dacă tot s-ar usca și sterpul mi-ar încolți privirea, eu… tot mă voi bucura. În Dumnezeu. Pentru că DOAR EL e tăria mea. Nu natura. Sau munca. Nici chiar hrana. Sau viața. Dumnezeu mi-e tărie fiindcă El mi-e pază și când e secetă peste tot. Chiar și atunci, mă știu păzită.
Doar El îmi face picioarele ca ale cerbilor. Ce face cerbul ? Caută păduri cu luminișuri sau poienițe cu izvoare. Nu se oprește până nu le găsește. Oricât ar trebui să caute. Sau să suie pe munte. Doar când le găsește știe că are liniște și hrană. Tihnă și desfătare. De aceea el trăiește cel mai bine pe înălțimile munților.
Chiar dacă… tot s-ar usca și nimic n-ar fi, aici jos, eu tot mă voi bucura în El. DOAR EL îmi întărește picioarele ca ale cerbilor, să salt sus tot mai sus, până aflu acele poienițe și luminișuri cu izvoare. Atunci, în tihnă, mă așez și ascult liniștea. Privesc izvoarele mele din El. Susurul lor îmi amintește că-s iubită. Oricâtă secetă ar fi, umblu pe înălțimile mele. ” Toate izvoarele mele sunt în Tine !”
Carmen Motora
