” Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna!” PS. 71:3
De câte ori nu ai simțit și tu că vrei să fugi dinaintea ” furtunilor” amare și răutăcioase? Nu ca să fii laș, ci ca să te poți odihni căpătând putere?
De câte ori nu vrei să te ascunzi din fața trădările și a răutăților ce rănesc? Să te pleci undeva și să poți plânge în neștire, până ți se răcorește sufletul?
Nu simți că toate uneori te lovesc atât de tare, că ai vrea să te ascunzi să te poți liniști și vindeca? Ai vrea un loc unde să fii ocrotit și să poți simți atingerea siguranței. Atingerea Tatei.
David a simțit deseori că nu mai poate înainta. Nici măcar nu mai poate sta pe loc. Suferințele erau așa mari, încât sufletul lui trebuia să fugă pe o ” stâncă”. Adăpostul sigur pentru el, a fost totdeauna Dumnezeu. Păstorul lui. El însuși un păstoraș se adăpostea la marele Păstor. Fugea la El, ca o oiță speriată!
Dacă azi e una din acele zile când nu mai poți sta drept în fața ” vijeliilor”, a răutății ce te lovește, a dușmanilor ce te înconjoară, a trădărilor ce îți curmă visele, aleargă la ” Stânca” ta! Aici ai siguranță. Aici ai tihnă. Aici găsești iubire fără sfârșit. Aici poți plânge și fi alinat. Aici ești tămăduit!
Fugi în brațele Tatei! El te așteaptă! Nu te judecă pentru lacrimi. Dumnezeu lasă Universul pentru mângâierea ta. El știe prea bine cât de tare poate lovi dușmanul!
Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Iar fuga asta să fie colț de Cer pentru mine. Și casă, dulce casă!
