David era obișnuit cu oștirile, cu războaiele. Luptele deveniseră viața lui, de la liniștea desăvârșită străpunsă din când în când de clinchetul clopoțeilor oițelor ce pășteau în tihnă pe imaș.
Inima lui David era liniștită chiar și când oștirea întreagă se ridica împotriva sa. Nu se temea. Ba chiar nu numai o oștire, ci mai multe deodată! Un război întreg pornit către el, nu era decât încă un motiv de încredere.
L-am privit cu atenție pe David: un oier, un ciobănaș bălai, nevinovat, pur și curajos ajuns rege tot așa de înflăcărat. Fără nicio teamă de ce ar putea veni. Un copil nebăgat în seamă ajunge un împărat vestit peste mări și țări. Și peste timpuri. Până la noi. Până la mine. De unde atâta curaj? De unde așa tărie? De unde atâta viață plină de bucurie chiar și în fața bătăliilor? De unde puterea asta mare de a merge înainte în mijlocul trădărilor fără număr? A prigonirilor urâte și obositoare?
David simplu și copilăresc are un singur răspuns: “Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele: de cine să-mi fie frică?”
Ehei David îți știm secretul! Mare Dumnezeu ai avut! Iar încrederea ta a fost totdeauna ca Soarele pentru cer, în El.
Doamne, eu mă mai tem uneori. De ceea ce sunt, de ce ar veni, de ce pot deveni. De la David am învățat însă că Tu ești Lumină și Mântuire pentru mine. Tu ești și rămâi sprijinitorul vieții mele. Și când e zi și când e noapte. Și-n furtună și-n senin. Și când se ridică împotriva mea o oștire întreagă. Și când se adună puhoi de oștiri în război crâncen să mă lovească.
De cine să mă mai tem? De cine să îmi fie frică?
Fii tare! Îmbărbătează-ți inima! Nădăjduiește în Domnul! Ia uite ce ne încurajează David! Și el știe bine ce spune!
Psalmul 27
