Culegând cu ceva timp în urmă, roșiile micuțe și rare din grădină din acest an mai secetos, mi-au devenit pildă. Isus mereu a vorbit prin pilde. Pilda mea este despre sfințenie. Și cum ar putea vorbi niște roșioare despre sfințenie?
Sucul de roșii bolborosea serios în ceaunul mare, împrăștiind aromă în toată casa. Îmi amintea de acasă când mama făcea suc de roșii gustos și plin de culoare.
Aici începe pilda să vorbească. Sfințenia este punere deoparte. Separare. Ea este un proces adesea dureros ce înlocuiește normalul, firescul, cu ceva ales anume, pentru sfințire.
Am ales cu grijă borcanele, sticlele potrivite. Le-am pus deoparte de celelalte. Apoi cu mare grijă le-am spălat bine de tot. Procesul acesta e tare important. Ca și spălarea noastră în Sângele Lui curat.
Borcanele poate ar fi crezut că e suficient. Eu însă nu. Adesea și noi credem că sfințirea e gata. Dar nu. Procesul abia acum începe. Așez borcanele în cuptorul fierbinte ca și capacele. Focul, căldura mare, distrug orice bacterie, impuritate, ce ar face conținutul să fermenteze. Sfințirea cere foc. Cere curățire zilnică. O ardere de orice impuritate a firii ce poate strica frumusețea conținutului turnat de Sus.
De ar avea gură borcanele sigur ar striga că nu mai pot, că le distrug. Eu însă știu sigur că focul nu le distruge ci le călește. Călirea asigură sigiliul peste bunătatea grădinii. În mijlocul focului adesea poate bolborosim și noi către Împărat că ne distruge. Tata însă stie cât și cum să ne țină în “foc”. Focul nu e menit decât să ne curățească de orice ar putea strica bunătatea Cerului turnată în noi.
Borcanele drepte, aliniate, scoase din cuptor așteaptă. Ce? Pe rând le umplu cu lichidul fierbinte, roșu aprins al roșiilor gustoase. Vaiii ce ar striga ele de-ar putea. Nu mai sunt ele însele goale, libere. Nu. Acum sunt pline cu prospețimea dulce a roșiilor grozave. De fapt, nu mai sunt borcane dacă le privești bine. Sunt suc de roșii parfumat. Noi suntem goliți de sinele nostru sunând mereu a gol. Tata ne umple cu Duh proaspăt cu iz de Cer. Nu mai suntem noi ci El. Umplerea trebuie să fie continuă. Zi de zi.
Borcanele ar crede ca bulionul roșu turnat în ele a fost finalul. Dar ele nu știu că mai au drum lung. În sterilizare. În călire. Așezate în oale mari cu apă, le pun la fiert. Apa din jurul lor fierbe încetișor. Bolborosesc și bombănesc ele oare? De ar putea, sigur da. Sterilizarea însă le desăvârșește menirea.
Încercările vieții, apele ce ne înconjoară fierb adesea și parcă vor să ne distrugă. Să nu ne temem. Dumnezeu ne sfințește. Are căile Lui, timpul Lui, felul Lui. Toate cu un scop : sfințirea. Desăvârșirea. Abia când vom ajunge Sus Acasă, vom fi desăvârșiți, așa cum borcanele vesele stau pe rafturile beciului , pline ochi de bunătate.
Să fii sfânt înseamnă să fii pus deoparte pentru Dumnezeu. E un proces ce durează toată viața. Dumnezeu e în control. Supraveghează și veghează sfințirea noastră. Duhul Lui ne îndrumă. Odată vom fi făcuți desăvârșiți în sfințenie. Ca Împăratul. Până atunci să nu uităm pilda și să fim la îndemâna Tatei. Să ne lăsăm în Mâna Lui pricepută!
Sfințenia noastră va sătura Cerul de frumusețea noastră adusă de pe Pământ și desăvârșită cu puterea Lui mare! Cer și Pământ plămădite în ființa noastră! Iar Împăratul vesel tare ne va face cu ochiul știind taina sfințeniei noastre : plâns alinat de El!
