Genesa 15 : 11,12
Avram cel credincios. Puternic. Și totuși… om. Cuprins de deznădejde și teamă. De groază. Întuneric. Cum ajunsese aici ?
Întâi i se păruse că Dumnezeu întârzie. Să onoreze promisiunea. Prea mult. Se uita la el și vedea bătrânețea. Atât vedea. Se îndoia. Așa că Dumnezeu se vede nevoit să-i vorbească din nou. Să-i înnoiască promisiunea. Avram crede din nou. Îl auzise pe Dumnezeu. Și îndoiala fugise.
Până când… e lovit iar. Îndoiala îl bântuie. Și cere un semn că va birui țara. Un semn. Dumnezeu vede și-L doare. Și totuși răspunde. Însă lupta-i mai mare de data asta. Satana știe că are voie să lovească mai adânc. Așa că, vin păsările răpitoare. Atacă jertfa lui Avram. Atacă lucrarea lui. Ce era pentru Dumnezeu. Reușește să le izgonească. Nu fără luptă.Și lupta continuă. Soarele dă să apună. Lumina-i mai slabă. El vede mai puțin… Ba chiar îl cuprinde somnul. Ar vrea să renunțe. La tot. Și să doarmă. Să se odihnească de toate. Și ca și cum nu era de-ajuns, e cuprins de o maaare groază. De un întuneric mare de tot. De deznădejde. Și tocmai când vroia să pună armele jos, Dumnezeu îi vorbește din nou. El știe că Avram are nevoie să- L audă. Are nevoie de mireasma cerului, de mângâierea Lui. Așa că Dumnezeu, de data aceasta îi vorbește ca niciodată. Încheie cu el un legământ. Avram avea nevoie. Și se ridică iar la lupta lui.
Îndoiala. ” Păsările răpitoare ” ce atacă . Prea repede. Prea dureros. Lumina Soarelui mai mică… ce ne îndeamnă la ” somn “. Groaza. Întunericul mare. Deznădejdea. Armele depuse prea curând…
Le-ai simțit și tu ? Și eu. Adeseori. Prea adesea…
Dumnezeu mă privește însă. El știe. Și mai mult cântărește lacrimile. Mereu. Niciuna nu-i pierdută. Dar El mereu îmi amintește de legământ. Între mine și El. Între tine și El.
Îl auzi ? Hai la luptă !
Carmen Motora
