Amintirile copilăriei ne întorc în timp și putem ușor deveni copii în suflet. Pentru mine așa este, căci am avut o copilărie, copilărie. Dulce, luminoasă, modestă dar plină ochi de fericire. De câte ori îmi amintesc zilele ei, mă contopesc într-o caldă scăldare de lumină.
Dar azi e despre ceva anume. O amintire dragă și întipărită pentru totdeauna.
Era duminică. Duminicile erau zile sfinte cu adevărat pentruca trăiam întâlnirea cu Dumnezeu dar și cu ai mei toți, la masă. Mergeam la biserică. Mama și tata nu ne permiteau să lipsim, nici dacă am fi motivat teme prea multe. Obiceiul acesta a devenit o parte din sfințirea mea.
Toți ai casei eram nelipsiți.
Mama sâmbăta seara când toți ai casei dormeau fără griji, stătea până târziu să facă sarmalele. Dimineața se trezea și le punea la fiert. Așa că plecând spre biserică eram “îmbătați” de aroma sarmalelor fierbinți ce ne așteptau la întoarcere.
Îmbrăcați frumos, eram prezenți la biserică. Rutina aceasta făcea bine. Rugăciunile membrilor uneori mă plictiseau. Erau aceleași neschimbate de ani întregi. Mereu mi-am promis, că mă voi ruga, fără tipare. Fără rugăciuni mecanice. Fără rugi spuse doar din gură. Ca și copii ne plictiseam repede. Unii se jucau sau vorbeau încet, șoptit. Alții cu teamă țineau ochii închiși din respect. Din teama de Dumnezeu.
Era însă ceva ce în fiecare duminică, mă fermeca. Poate veți spune că sunt subiectivă. Predicatori erau nenumărați. Unii bătând apa în piuă, alții predicând cu subînteles, iar alții vorbind cu o putere minunată. Unul din ei era bunicul meu.
Omul acesta era eroul meu. Când ieșea să predice, toți copiii înlemneau. Lăsau joaca. Lăsau vorbitul. ( Telefoane nu erau.) Bunicul era un om cu adevărat smerit. Fiecare cuvânt al lui avea o putere magică asupra mea. Uneori spunea istorioare ca să înțelegem. Adesea însă spunea adevăruri mari cu cuvinte mici. El ne tălmăcea Biblia, pot spune. Biblia lui veche, uzată, îndoită la colțuri, era pentru mine o comoară. Îl priveam adesea și știam că acest bunic e de fapt genul de bunic pe care orice copil trebuie să îl aibă.
Înțelepciunea lui de a ne dezvălui mari adevăruri prin cuvinte mici, era ca și la Isus, un lucru extraordinar. Asta îl făcea să aibă putere. Trăirea lui cu Dumnezeu răsărea în afară prin fiecare cuvânt.
În această duminică despre care vorbesc, bunicul a ieșit încet la amvon. Cu costumul lui maron, cu Biblia uzată de atâta căutat sub braț, a mers încet. Zâmbetul lui îmi mângâia ființa. Cuvintele i le sorbeam pentruca erau putere. O putere care mă scotea la Lumină.
A vorbit despre Har. Cu texte a scos la iveală pentru toți, înțelesul Harului. Dar pentru noi copiii, el ne-a spus că Harul, e pomana lui Dumnezeu. Pomana e gratis. Fără să o meriți. Fără să o aștepți chiar. Fără să te gândești că ai putea-o primi.
Au trecut anii. Zeci de ani. Harul, pomana lui Dumnezeu, mă învăluie zilnic. De nu ar fi Harul, nu am trăi. Harul lui Dumnezeu e fără putere de cumpărare. Fără limite. Fără putere de a fi socotit. Harul e pomana lui Dumnezeu, dată mie. Bunicul știa ce spune.
Ei și cu Harul explicat de bunicul, ne-am întors acasă. Sarmalele ne așteptau îmbietoare! ( Ce mare har!) Mama a făcut o mămăliga mare. În bucătăria mică, ne-am îngrămădit toți la masă. Câtă bucurie! Câtă dulceață în unirea asta. Cât Har!
Amintirile astea mă năpădesc adesea și știu că am avut Har! Și am cât voi trăi!
Harul lui Dumnezeu nu depinde de noi. Dar ne toropește ființa! Ne înmoaie genunchii! Și ne face să-l vedem pe Tata!
