Nopțile în care somnul nu se lipește de gene, sunt întotdeauna nopți care au de spus ceva. Pentru mine.
Așa ca noaptea asta care m-a purtat în dulcea mea copilărie. Amintirile curgeau limpede prin mintea mea și m-au dus ca un foșnet ușurel să mă infior și să mulțumesc lui Dumnezeu.
Când eram copil, vara nu prea era timp de concediu. Și nici condiții. Tata om simplu, șofer câștiga un salariu decent. Mama muncea cu toată ființa pentru noi iar pe deasupra câștiga vreun bănuț cu croitoria. Când mai putea, fiindcă noi îi ” mâncam” tot timpul.
Totuși așa câte o zi de vară înțesată de căldură și lumină, nu putea rămâne fără amintiri. Tata voios, plin de sclipire în ochi ne spunea că ieșim cu mașina la râu. Fiecare își căuta hăinuțe bucuros nevoie mare. Bucurie mai mare ca asta nu era. Forfota cuprindea casa. Mama harnică și grijulie mereu, nici măcar într-o astfel de zi, nu se putea odihni. Lua covoare să le spele la râu. Lua o scândură groasă pe care o folosea la spălat rufe, o perie de paie, săpun de casă făcut de ea.
Noi copiii, tot drumul, sporovăiam ca niște gaițe neastâmpărate, în mașină. Numai gura era de noi. Veselia era în toi. Copilăria ne făcea să vedem într-o astfel de zi, o veselie fără sfârșit. O dulce bucurie fără grijuri. Mama tăcută își număra grijile și le oranduia în minte pe fiecare așa că adesea ne spunea să mai tăcem. Dar tata îi spunea să ne lase să ne bucurăm.
Odată ajunși râu, de obicei Moldova, devenea plai de poveste și râsete copilărești. Tata o ajuta pe mama la covoare iar noi zburdam cât ne țineau picioarele. Gălăgie era. Bucurie era. Soare era. Copilărie era din plin.
Un amănunt însă mi-a vorbit mie azi noapte. Un amănunt care mi-a vorbit pe limba copilăriei.
Când se încheia ziua și ne pregăteam de plecare, tata mă lua de mână și înaintam prin apă. Pietrele de fundul apei erau aspre. Grele. Piciorușele de copil nu le puteau neglija. Tata ma ținea tare de mână. Când apa se făcea mai adâncă, îmi era teamă. Apa adâncă, învolburată, pietrele ce puteau răni, mă făceau să mă clatin. Așa că tata mă lua în brațe și înainta pas cu pas. El nu se temea de apa învolburată cu repeziciune. Când ajungeam la apă adâncă de tot, tata mă lua și mă scufunda, ținându-mă bine de tot, o dată cu totul în apă. Apoi mă lua și mă ducea la mal. Totdeauna făcea tata așa. Și deși mă scufunda în apă, mereu aveam încredere în el. Mereu eram liniștită. Mereu mă țineam de mâna lui și nu mă temeam în brațele lui.
Niciodată nu am înțeles pe deplin gestul acesta al tatei. Poate vroia să mă învețe curajul. Mie îmi era frică de apă. Poate vroia să nu uit vreodată că brațele lui sunt deasupra involburării. Sau poate vroia ca la maturitate, într-o noapte fără somn, să îmi amintesc iubirea lui, râsul lui voios, purtarea lui în brațe, înaintând în mijlocul unei ape învolburate. Vroia poate să știu că mă pot baza pe el, întotdeauna, fiindcă eram copilul lui.
Soare dulce. Copilărie și mai dulce. Părinți iubiți. Copii fără griji. Daaaa toate acestea mi-au sfârtecat somnul amintindu-mi cât am fost de binecuvântată. Și sunt.
Tatăl meu m-a învățat despre Tatăl meu veșnic. Învolburarea vieții, “pietrele” mari ce pot răni pasul meu, sunt motiv să fiu purtată pe brațe! Dumnezeu mă ia în brațe. Și înaintează așa cu mine, când eu mă clatin. Și chiar de mă scufundă, nu mă tem. Vrea să mă învăț cu “apa”. Vrea să nu mă tem, cât timp sunt cu El. Vrea să curme în mine teama. Teama aceea ce mă pipernicește. Teama de ce ar veni, de ce sunt, de ce întâmpin, de oameni, de rău.
Dumnezeu, Tatăl meu, cu brațele Lui, face din viața mea, o dulce și continuă copilărie. Face din zi, o bucurie unică, liniștită, neastâmpărată, nestăvilită și plină de Soare!
Isaia 46:3,4
