Nu mai reactionăm decât când o femeie, un copil sau o mamă moare pe nedrept. Moare dintr-o neglijență, dintr-o răutate prost înțeleasă. Abia atunci ieșim din carapacea noastră. Deși ar fi trebuit demult.
Inima parcă ni s-a împietrit și abia când trei copilași plâng după mama lor, moartă fără rost și sens, atunci facem front comun bunătății, dreptății. Când ar fi trebuit dintotdeauna. Însă niciodată nu e târziu.
Eu care credeam că după 27 ani lucrurile s-au schimbat. Eu care am fost la un pas de moarte. Eu care mereu am tânjit să cred că mamele care intră în spital cu frica nașterii, cu teama necunoscutului, cu bucuria unei noi vieți, nu vor mai trece prin traume ca și mine, că vor naște copii cu bucuria, bunătatea aceea pe care o vezi în filme. Detest să spun că se pare că lucrurile nu sunt ca în filme.
Aceeași nepăsare când ai întrat pe poarta spitalului. Aceeași delăsare. Aceeași inimă obișnuită cu pui de oameni, așa de obișnuită, că preferă să lase în pui de om și o femeie să moară, doar ca să poată urmări liniștită un meci. Oameni care nu își știu locul. Nu își mai cunosc menirea. Chemarea. Cinstea. Dreptul. Oameni care se fac dumnezei peste timp,peste femei care plâng sau suferă într-o teamă de necunoscut, care hotărăsc ce fac cu timpul sau priceperea lor, deși nu e drept. Nu e bine. Nu e omenește.
În urmă cu 27 de ani nu erau telefoane să poți anunța, să poți spune, să poți demonstra ceva. Poate tocmai de aceea indiferența a ajuns virtute. Comoditatea a devenit normalitate.
Însă azi durerea a fost spusă. O tânără a cerut ajutor. A vorbit despre drama ei. M-a mișcat profund această tânără. Cât de grea suferință a îndurat pe nedrept, fără noimă, fără sens, aiurea,implorând milă la cei care ar fi trebuit să aibă nu doar milă ci răspunderea vieții.
Niște copii au rămas fără mamă. Un bărbat a rămas buimac fără să poată crede ca în urmă cu ceva timp vorbea cu soția lui, iar acum e singur cu trei copii care își strigă mama.
M-am tot gândit oare cum de am ajuns așa reci și cruzi? Așa nepăsători? Ce s-a întâmplat cu noi?
Singurul răspuns sigur este că ne-am depărtat prea mult de Dumnezeu. Ne-am cuibărit bine de tot în firea noastră mândră, arogantă, nesimțitoare la durerea unei mame, la durerea unor copii, la ceea ce depinde de noi, în locul în care ne-a pus Dumnezeu. E hatârul Lui făcut nouă. Dar noi am uitat complet de Dumnezeu. Nicio frică, nicio simțire, nicio tulburare. Poate doar când mai moare o mamă tânără în dureri ne răsculăm și noi și vrem dreptate. Dar dreptatea e Dumnezeu.
E timpul să ne întoarcem la Dumnezeu.
E timpul să fim oameni.
E timpul să trăim!
Isaia 1:16-20
