Frica zilei de mâine a devenit prezentă ca orice lucru al zilei. Neliniștea adâncă, tulburarea inimii până în adânc, învolburarea bucuriei, parcă sunt normale.
Diavolul ține să înspăimânte cu facturi covârșitoare, taxe tot mai multe, prețuri crescând mai ceva ca pâinea, viruși ademenitori, vești de războaie, boli fără sens, moarte peste tot, fără bucuria vieții. Toate au devenit rutină. Ne-am obișnuit să trăim înrobiți, încătușați. Să ne trezim în teamă și să trăim în nesiguranță. Pare normal. Robie, robie, robie. Fără să știm, fără să vrem, trăim timpuri reci. Triste.
Dumnezeu știe că nu e normal. Nu e bine. Nu e El. Nu e calmul Cerului în toată frica asta. Nu e liniștirea Lui peste răsăritul din noi.
Azi ne amintește ceea ce uităm: “- Voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră, până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc.”
Și noi care credeam că suntem singuri! Și noi care ne temeam de ziua de mâine! Noi care am uitat că suntem purtați pe umerii Lui. Cărați în spate de Tata! Zi de zi! Purtați, cărați, iubiți, ocrotiți, sprijiniți,mângâiați, mântuiți!
De când? De la obârșia noastră! Până când? Până la bătrânețe!
Chiuie de bucurie! Tata ne poartă pe umerii Lui! De sus, de pe umerii Lui, ziua se vede mică, ușoară, frumoasă, sigură. Dumnezeu Stăpânul ne duce în spate, prin văile adânci ale lumii. Și azi. Și mâine. Și în fiecare zi!
Isaia 46:3,4
