Faptele Apostolilor 2
” – Eu sunt frapat de sărbătoarea Cincizecimii. Autoritatea iudaică permite o singură zi pentru sărbătoarea Cincizecimii pentru iudeii din Palestina și două zile pentru cei din diaspora.
La această sărbătoare veneau cel mai mare număr de pelerini. Primejdiile călătoriei pe mare sau pe uscat la începutul primăverii sau toamna târziu, îi împiedicau pe mulți să se încumete la drum așa lung, pentru Paște sau Sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea însă era într-un timp prielnic.
Trebuie să vă spun că și jertfele aduse la Templu erau de pace și consacrare, aducând o bucurie mare tuturor. Era de fapt o sărbătoare a celor dintâi roade. Și cine nu se bucură când ține în mâini roade abia mijite ?Cincizecimea amintea israeliților că fuseseră robi În Egipt, însă Dumnezeu îi eliberase, iar robia era doar amintire. Bucuria lor era lumina sărbătorii.
De această dată Cincizecimea devine unică, grandioasă. Pentru noi cei 120 adunați în camera de sus avea să fie uluitor. Eram adunați pentru rugăciune. Isus ne spusese să așteptăm Puterea. Mângâietorul. Niciunul nu știa când se va întâmpla sau cum. Deodată însă s-a produs minunea. Chiar de sărbătoarea Cincizecimii !În cameră s-a auzit un sunet ciudat. Ca de vânt ! Însă nu era vânt. Pnoe, adică suflare era ( cuvântul folosit aici pnoe = suflare ). Era suflare supranaturală ! Dumnezeu sufla peste noi. Ca la începutul lumii când suflase omului suflare. Acum însă căuta sufletului viață. Căuta să dea fiecăruia Mângâietorul, Duhul Lui !
Am fost toți cutremurați de vâjâitul acesta ! Fiecare colțișor era umplut de o prezență divină. Camera devenise colț de Cer. Cer coborât pentru noi. Și ca să fim uluiți, niște limbi ca de foc, dar nu de foc, s-au așezat peste fiecare. Suflare și foc. Putere și desăvârșire.
Acum ucenicii gândeau și vorbeau cuvinte care nu erau ale lor ! Toți eram vase umplute cu Duh ! Mângâietorul venise așa cum ne spusese Isus !După zece zile de la înălțarea Lui. Promisiunea Lui se împlinise. El plecase dar trimisese Mângâietorul. Cincizecimea aceasta a devenit leagănul bisericii, obârșia ei. Devenise sărbătoarea celor dintâi roade ale bisericii. Iar eu minunat de acestea toate, atins și umplut de Duh, nu am putut sta nepăsător, și am așternut cu penița minunea ce devenim când Duhul Lui locuiește în noi. ”
Eu, doctorul Luca
