2 Împărați 3: 25
Tocmai am citit despre o categorie specială de oameni : distrugătorii ! Prăștiașii !
Aceștia luptau dar altfel. Nu cu arme. Ci cu … pietre.
Distrugeau ogoare grozave, copaci falnici, izvoare limpezi.
Distrugătorii aveau felul lor de a lupta : cu pietre ! Știau bine cum, când și unde să le arunce.
Câștigau biruințe. Însă biruințele lor erau urâte. În urmă nu mai rămâneau decât pietre. Colțuroase și ucigătoare. Mari și mirosind a moarte.
Distrugătorii… ai crede că au dispărut. Prăștiașii… ai crede că sunt învechiți. Însă sunt tot reali. Prezenți cu noi. Gata să distrugă orice cântă a Cer, orice vrea să miroase a Viață. Orice cântă a Primăvară. Distrugătorii continuă să arunce cu pietre ! În vise și vorbe. În fapte și lucruri verzi și înmiresmate. Ei continuă să arunce în Primăveri și copaci înmugurind, alungând orice tril de păsări fericite. Poate că și tu, ca și mine, ai simțit prăștiașii. Și te-a durut să simți ” pietrele” lor aruncate ușor. Colțurile pietrelor te-au rănit, aruncate în tot ce sădești : ogoare întinse cu rod, pomi gata să plesnească în rod. Izvoarele au încetat să mai susure, de atâtea ” pietre”.
Și tu ca și mine, ai plâns. Însă nu uita : Tata vede tot ! Eu nu pot uita asta. Nicio piatră cât de mică, aruncată, nu e ascunsă de El ! Prăștiașii sunt în ochiul Prăștiașului Cerului !
Noi doar suspinăm. Și strigăm către El. Restul e în Mâna Lui !
Și încet, încet, izvoarele prind să susure iar. Copacii râd în muguri noi ! Ogoarele rodesc sub pietre ! Toate strigă de bucurie și cântă ! Și cum să nu cânte, când știu că nicio piatră nu-i prea mare pentru Tata ?
