A fost odată o oiță. Îl urma pe Păstor! Îl iubea mult. Îi cunoștea Vocea. Vroia să-L știe mai mult cu fiecare zi, cu fiecare clipă. ÎL urma oriunde. În turmă însă, oița văzu cu nu toate oile Îl iubeau la fel. Behăitul lor semăna adesea cu behăit de capre mai degrabă. Îl criticau răutăcioase pe Păstor că nu le îndeplinește dorința. Vroiau alt drum. Alte pășuni. Nu ascultau Vocea Lui. Behăitul lor acoperea Glasul Păstorului. Turma Lui era greu de mânat la iarbă proaspătă și ape limpezi tocmai din cauza unor oi cu behăit de capre.
Oița era mirată. Mirată că Păstorul nu le alungă. Le iubește mereu. Le rabdă. Adesea Îi vedea ochii lăcrimând. Și, ca și când era prea puțin, oița noastră a simțit în turmă adesea mușcături de la oi. Ce semănau cu mușcături de lup. Uneori sângera. Dar Păstorul o lua pe umeri și îi alunga toată durerea. Îi lega rănile, o mângâia și atunci oița știa că e iubită. Ochii Lui în lacrimi erau balsam pentru ea.
Oița creștea. Tot în turmă. Învățase să rabde, să iubească de la Păstor. Cicatricile se vindecau încet. Behăitul ei molipsitor răsuna în turmă. Încet, încet, alte oițe au învățat de la ea. Nu se mai auzea des behăit de capre… Ci de oi. Smerite. Docile. Bune. Nu mai erau mușcături de lup între oi. Ci se sprijineau una de alta. Ca o turmă! Oița privea pe Păstor. Și El pe ea. Amândoi știau că iubirea Lui făcuse turma una. O turmă și un Păstor!
Carmen Motora
