“Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; după ce a șezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească și să-i învețe.” (Matei 5:1,2)
Isus era desăvârșit. Plin de Dumnezeire până la refuz. Era Dumnezeu coborât și făcut Om. Isus era pe munte. Sus de tot. Totuși El a șezut jos. S-a coborât umil la ființa umană. A căutat să îi înțeleagă durerea, trăirea, zâmbetul, plânsul, copilăria și maturitatea, jocul și prăbușirea, căutarea și dorul de Cer.
Isus a înțeles oamenii tocmai fiindcă a stat jos, alături de ei. Tot ce le-a vorbit și învățat era cu puterea aceea mare făcută pe măsura oamenilor. Era ceea ce căutau oamenii. Ceea ce așteptau. După ce tânjeau.
În vechime era obiceiul ca rabinii să învețe noroadele stând jos în mijlocul lor. Isus a fost un Rabin dar mai ales un Mângâietor de suflete rătăcite și bolnave, un Medic ce leagă răni și vindecă ce e în ascuns, un Făuritor de altă Viață plină de sevă și prospețime.
Oamenii au detectat în El un mare Rabin și nu numai ci și o Mână întinsă din Cer! Dumnezeu era făcut Tată, stând de vorbă în lumina zilei. Și a nopții. De aceea s-au apropiat de El.
Isus stă și azi jos. Și ne-așteaptă. Să vorbim, să ne-nvețe. Să vedem Împărăția rostogolită aici jos pentru noi. Rabinul vrea să ne predea lecția umilinței. A bucuriei. Altfel de bucurie. A plinătății. A apropierii de El. A odihnei de vorbă cu Creatorul! A vieții cu Tata!
