Iosif știe că frații lui sunt vânzători! Îi doriseră moartea! Îl urau! Fără temei! Îl porecleau “făuritor de vise”, deși visurile lui erau adevăr de Sus. Iosif știe că frații lui au luptat mereu împotriva sa. Pentru ei, el era doar un spin în coaste. Iosif trăise singurătate, depărtare de casă, dor de tată, lacrimi amare, beznă de temniță, învinuiri pe nedrept, așteptare, rugăciuni fierbinți fără răspuns imediat, doar pentru că el era pentru frații lui o piatră de poticnire. Un obstacol egoismului lor.
Totuși, Iosif alege să își privească frații prin ochii lui Dumnezeu! Nu prin ochii lui. Așa că, îi vede ca pe niște mâini întinse de Dumnezeu, care îl trimit în Egipt pentru salvarea neamului lui. Vânzarea sa devine așa doar un amănunt. Lacrimile și singurătatea lui, doar un aspect nesemnificativ.
Temnița devine lumina pentru tatăl lui, adus cu bucurie. Un Gosen plin de promisiuni și belșug. Așa Iosif poate face cea mai mare nebunie pentru om: își îmbrățișează frații, îi sărută, îi iubește, le vrea binele și îi aduce în Gosen.
Eu pot vedea mâinile Tatălui în fiecare ” vânzare”? În fiecare lacrimă îndurerată prelinsă la ură? Pot vedea Temnița mea schimbată în Gosen pentru vânzătorii mei? Pot face nebunia lui Iosif? Să îmbrățișez și să iubesc frații ce trădează adesea? Numai așa pot salva neamul omenesc de ruină! Numai așa pot face Împărăție adusă jos în Gosen! Numai astfel pot fi știută Sus în Împărăție! Să mi se ducă vestea ca și lui Iosif!
