Laban a zis :” Dacă am căpătat trecere înaintea ta, mai zăbovește ; văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta.” ( Gen. 30: 27)
Iacov era binecuvântat. Și era binecuvântare locului și oamenilor din jur. Revărsarea bunătății lui Dumnezeu peste el, aducea belșug, sănătate, prosperitate, pază și liniște, oriunde era. Dumnezeu îi era Soare și el dădea mai departe căldura binefăcătoare a Cerului.
Când Dumnezeu ne e Soare, neapărat ceilalți trebuie să simtă, să vadă Lumina: căldura ce desface bobocii cei mai închiși și îi transformă în miresme de flori. Soarele nu poate sta închis în noi înșine. Atunci nu mai e Soare. Viața, bucuria din noi, puterea și căldura sufletului trebuie să inunde locul, oamenii, anotimpurile, trecerile, anii și furtunile oricare ar fi.
Pot oamenii să ne dibuiască repede că suntem cărăuși de binecuvântare? Pot ei să recunoască că le suntem binecuvântare? Dacă da, Tata Împăratul ne zâmbește mulțumit!
