Osea 6: 3 – ” El se ivește ca zorile dimineții..”
Zorile se ivesc… în fiecare zi. Altfel, nu ar mai fi zi. Doar noapte. Nu ar fi viață. Doar moarte.
Am nevoie de Tine, în fiecare zi. Să aștept zorile Tale, să-mi răsari Tu. Să îmi umpli ființa de răsărit. Când nu răsari, pentru mine e tot noapte. Fără Tine căutat, zilele îmi sunt nopți. Grele și lungi. Urâte și firești. Singure și triste. Nopțile mele.
Priveam lumina dimineții. Treptată. Crescândă. Mai întâi se crapă zarea. Apoi, încet lumina alungă întunericul. Mai întâi, abia se zărește. Abia apoi, lumina crește ca un copil fericit. Puternică și mare, apoi alungă tot întunericul.
Când Te caut, abia Te zăresc. Vorbim încet. Silueta Ta crapă întâi zarea mea și omenescul din mine suspină. Abia Îți deslușesc Chipul. Vorbim. Îmi vărs inima Ție. Și iar vorbim. Timpul face Lumina mai clară. Până Tu ești Lumina mea. Da. Lumina peste întunericul meu. Numai așa pot umbla fără să bâjbâi…
” El vine ca o ploaie…”
Când ploaia sărută și răcorește pământul, acesta simte mireasmă de cer. De sus îi vine binecuvântarea. De sus îi vine viața. Ploaia învață pământul să depindă de ea. Fără ploaie, ar fi sterp și uscat. Fără rod. Singur și pustiu. Ploaia îl învață să guste cerul, să simtă mireasma văzduhului. Și pământul știe asta. Altfel, ar fi doar… mormânt.
Și lutul din mine știe că Tu ești ploaia mea binefăcătoare. Ploaia ce aduce mireasmă de Cer în pământul meu setos. Fără Tine, ploaie de primăvară, aș fi tot iarnă. Fără rod. Fără viață. Pustie și rece. Urâtă și tristă. Dar Tu, Tu nu mă lași să uit, cu ropote de ploaie, gustul Cerului, unde odată mă voi desfăta. Nu mă lași să uit, că depind de Tine. Nu mă lași să uit, că Trăiești în mine. Cu Cerul Tău, cu tot !
Carmen Motora
