Tocmai zilele trecute meditasem la David făcând pe nebunul de frică. David a cunoscut teama cea mai profundă dar și dezamăgirea cea mai mare posibilă. A fost urmărit de Saul dar și de fiul său. De propriul lui fiu… A fost părăsit, de oameni, uneori când se aștepta mai puțin. A rămas singur când avea nevoie mai mare de sprijin. Dar pentru el acestea toate erau Mâinile lui Dumnezeu, care îi ridicau capul să vadă. Să vadă că singurul sprijin rămâne Dumnezeu, oricând, oriunde, orice ar fi. Și dacă Dumnezeu l-a iubit atât de mult, a făcut-o tocmai pentru faptul că, pentru David, Dumnezeu era cetățuia unde fugea ori de câte ori plânsul îi era prieten. Ori de câte ori inima îi plângea frântă. Ori de câte ori, teama și deznădejdea îi râdeau în față. Inima lui David se liniștea doar atunci când simțea mângâierea Împăratului.
Ce facem când ne plânge inima? Ce facem când teama și deznădejdea ne fac inima să sângereze? Ce facem când situațiile ne râd în față hohotind batjocuri ? Cine alege să creadă chiar și așa în Mâna Împăratului ? Putem alerga la Dumnezeu ? Putem spune ca și David : ” El este stânca și cetățuia mea ? “. Dacă putem asta, ne vom liniști inimile și Îl vom lăsa pe El să lupte pentru noi.
Carmen Motora
