Odată o cămilă stătea de vorbă cu fiica sa. Și cămila fiică a întrebat-o pe cămila mamă :
– Mamă de ce avem noi picioarele așa subțiri și lungi și copita despărțită în două ?
– Ca să putem merge ușor prin nisipul deșerturilor ! – i-a răspuns cămila mamă.
– Dar pleoapele noastre de ce sunt diferite ? Și avem gene așa lungi ? a întrebat mica cămilă.
– Ca să ne fie protejați ochii de nisipul deșertului. Dumnezeu ne-a dat gene lungi să ne apere ochii.
– Dar cocoașele astea urâte ? a întrebat făptura mică.
– Eiii, cocoașele astea urâte ne sunt tare folositoare. Dumnezeu ni le-a dat să strângem apă și să putem merge zile în șir prin deșert fără apă. Pustiul pentru noi e ușor. Dumnezeu ne-a dat tot ce ne trebuie ! i-a răspuns hotărâtă mama cămilă.
Puiul de cămilă a stat un timp pe gânduri și nedumerit a întrebat din nou :
– Atunci mamă, dacă avem picioare și copite pentru deșert, avem pleoape și gene să ne apere ochii de nisipul pustiului, avem cocoașe să putem călători zile întregi prin nisipuri fără apă, de ce mamă noi două suntem închise aici la grădina zoologică?
Tot așa și noi. Avem tot ce ne trebuie să trăim în cele mai cumplite deșerturi. Putem supraviețui prin furtuni de nisipuri. Și ochii ne sunt păziți ca și întreaga ființă. Și totuși… cei mai mulți dintre noi aleg să trăiască ” închiși ” în eul lor mic și îngust. În ” grădina zoologică ” a lor… Fără putere și valoare. Ba chiar trăiesc plângându-și de milă. Și mai trist, visează ce aventură ar fi putut trăi. Când de fapt Viața e în ei !
Carmen Motora
