1 Samuel 17 : 45-47
În valea Terebinților încăierarea nu a avut loc între un filistean și un israelit. Nici măcar între un uriaș și un tânăr bălai. Nu. Bătălia s-a dat între dușman și… Dumnezeu ! Asta vroia David să spună.
Și cum se poate sfârși o astfel de luptă ? Când biruința ESTE a lui Dumnezeu ? E ceva ce Îi aparține ! Mereu ! Întotdeauna !
David știa asta. Și își dorea ca și întreg pământul să afle. De aceea înaintează. Pășește în fața lui Goliat. Știa că pe picioarele lui de cioban, Îl duce pe Dumnezeu. Da, chiar în fața dușmanului. În inima lui de oier simplu Îl purta pe Împăratul Cerului, chiar în fața lui Goliat. Față în față. Dușman – Dumnezeu.
Și atunci Goliat a râs. A hohotit zgomotos și ironic. Dumnezeu însă, a zâmbit. Liniștit. Și a răspuns ! Cu o piatră ce purta tărie. Purta biruință. Goliat vedea biruința prin sabie și suliță. Prin scut și tărie de om. David vedea praștia și pe Dumnezeul din el. Și o piatră… Dumnezeu vedea biruința !
În cele mai năprasnice lupte, pot înainta. Împotriva dușmanului. Uneori mi-e teamă și pasul șovăie. Dar Tu îmi amintești, că EȘTI biruința. Mereu. Oricât de grea ar fi lupta.
Dușmanul luptă cu sabie și scut. Cu suliță și pavăză. Mijloace omenești. Și râde adesea când înaintez. Hohotind. Tu însă zâmbești liniștit. Și câștigi biruința ! Întotdeauna. Chiar și printr-o piatră. Ca să știu că Tu ești ! Și să știe tot pământul !
Carmen Motora
