Să fii smerit nu e totuna să fii tăcut, înjosit, plafonat, rămas mai la urmă.
Smerenia e taina Cerului. Isus era și este smerit. Cu inima. Deși ar fi putut fi mândru, arogant de câtă putere deținea. Putea foarte bine să umble țanțoș, mândru, încrezător în Sinele Lui, în puterea Lui, în forțele sale și totuși El era, este și rămâne veșnic smerit.
Smerenia recunoaște puterea Lui Dumnezeu peste sine. Recunoaște neputința înaintării fără Împăratul! Știe că fără Dumnezeu este nimic. Cu Dumnezeu însă poate face minuni! Mândria, dimpotrivă, știe că poate, știe că vrea singură. Cu sinele. Ea arată încrederea în calitățile proprii. Nu are nevoie de Împărat și nici de Împărăție. Ruptura între mândrie și Împărăție este răzvrătirea Diavolului. Începută demult. Și continuă în mândrie.
Smerenia nu fură demnitatea. Dimpotrivă, o înfrumusețează, întocmai cum Primăvara deschide florile. Le înmiresmează. Face bine naturii unduind plantele, pomii, păsările în zefiri. Dumnezeu stă împotriva celor mândri. A celor ce se descurcă singuri. Știe că nu cu aceștia are treabă de har. Harul este pentru cei care ar vrea faptele, cuvintele, dorințele lor să miroase a dor de Cer. Să atârne mereu de Rai.
Vrei să vezi dacă un om e smerit? Vezi-i harul din viață, din ce i se întâmplă. Harul nu e doar binefacerea lui Dumnezeu fără să meriți ci și calitatea aceea dulce, ce face ființa demnă de admirație.
Harul lui Dumnezeu pentru cei smeriți deschide drumuri, înlătură “bolovani”, dă gust și mireasmă, dă o strălucire care vine dinăuntru, o putere neștiută care atrage spre Cer.
Fii un om smerit și vei gusta Cerul, “ziua” dar și “noaptea”! Nu lăsa mândria altora să schimbe smerenia ta.
1 Petru 5:5 / Matei 11: 29
