“Ferice de poporul care stă astfel. Ferice de poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul.” – David / Psalmul 144:15
Un popor care stă așa. Cum?
Fiii noștri sunt ca niște odrasle care cresc în tinerețea lor. (v12) Fii care cresc, nu scad. Fii care fac din tinerețea lor plai de Dumnezeu. Fii care străbat viața, crescând! Fetele noastre sunt ca niște stâlpi săpați frumos, fac podoaba casei împărătești! (v. 12). Stâlpii susțin. Împodobesc! Dau un plus de frumusețe. Dau stabilitate și susținere.
Poporul care are ca Tată pe Dumnezeu, este popor deosebit. Unic în lume. Minunat și conturat bine de Împăratul. Pe ulițele lui e liniște. Tihnă. Nu e niciun țipăt. Niciun strigăt de durere sau spaimă. Nu e nicio robie. Temnițele nu există. Nu au de ce. Poporul e liber. Nu e nicio pagubă! Nicio pierdere! (v. 14) Belșugul inundă ulițele. Grânarele pline gem de atâta rod! Suspină de plinătate! Merinde sunt din belșug. Turmele se înmulțesc. Totul sporește! (v.13)
Minunat e poporul acesta. Fără nicio pierdere. Fără nicio temniță. Fără nicio robie. Doar belșug, odihnă, plinătate, bucurie, fete și băieți care duc belșugul mai departe.
Eu suspin cu durere când văd fii ai noștri din Popor care nu mai cresc. Dimpotrivă. Scad urâcios, aleg lumea. Iubesc lumea mai mult decât poporul Lui. Fete care din stâlpi săpați frumos de Dumnezeu, devin destrăbălare. Dar, cel mai tare doare bucuria de pe chipurile lor, când aleg lumea. O bucurie bolnavă, ascunsă bine, pitită bine de tot, cât timp au fost în Casa Lui.
Pe ulițele noastre se mai aud țipete de spaimă. De durere. De durerea pierderii unor copii. Rămași piperniciți, goi, secătuiți de puritate și adevăr. Se văd pagube în Împărăție. Se aud lanțuri zăngănind temnițe grele. Pierderi, pierderi,pierderi. Ne lipsește bogăția, sporul. Parcă ne ia valul odată cu alegerile greșite ale fiilor și fetelor noastre. Spunem că e bine. Dăm din cap, aprobând păcatul, doar sunt copiii noștri. Le dăm frâu liber destrăbălării dar nu știm că de fapt noi, cu mâinile noastre, ucidem tot ce e bun pe “ulițele” noastre. Nu mai avem belșug. Avem temnițe grele. Robii cu duiumul. Pagube cu miile. Țipete de spaimă. Bucuria s-a dus. Pacea la fel. Păcatul e la rang de cinste. În poporul care nu îl mai are pe Dumnezeu ca Domn.
Mă dor tare aceste “ulițe” pustii. Reci și neprimitoare. Și suspin la gândul cum era. Dar mai cred că Dumnezeu poate lumina “ulițele” noastre! Doar să ne aruncăm cu fața la pământ să cerem iertare. Să plângem până inundăm “ulițele” noastre.
Nu lăsați bucuria profană de pe chipurile fiilor și fetelor noastre ce iubesc lumea, să ne incovoaie! Nu lăsați temnițele să ne invadeze! Nu dați voie belsugului să ne părăsească! Nu permiteți robiilor să ne mintă frumos!
Doamne, adu “ulițe” ca odinioară! Azi, te strig cu lacrimi! Fă din mine întâi și apoi din noi toți, ulițe liniștite cu tihna Ta, fără nicio pagubă, fără nicio robie, fără niciun țipăt!
Doamne, Te rog, vino pe ulițele noastre din nou! Mi-e dor de Tine! Mi-e dor de fiii și fetele noastre!
Mi-e dor de Tine!
Psalmul 144:12-15
