Isus pune o întrebare peste veacuri :”- Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ucenicii bâjbâind parcă răspund. Isus merge drept la țintă :”- Dar voi cine ziceți că sunt?” ( Matei 16:13-16)
Isus așteaptă un răspuns de la noi.
M-a mișcat profund David cu un răspuns ce unește Pământul cu Cerul:”- Tu ești totdeauna nădejdea mea! ” ( PS. 25:5)
Pentru David era nădejde când era la mioarele lui neștiutoare și blajine dar și când era la Împărăție apăsat de probleme și oameni. Pentru el Dumnezeu era împărat și când cânta din harpă alungând duhurile lui Saul dar și când sulița lui răutăcioasă vroia să îl țintească. Dumnezeu ii era sprijin și când ai săi s-au ridicat împotriva lui dar și când emitea judecăți alor săi în Împărăție. Dumnezeu era dreptate și rămânea dreptate. Dumnezeu răsărea ca Soarele când ii curgeau lacrimi de durere la trădare dar și când lupta pentru poporul lui. Dumnezeu ii era mângâiere în singurătate dar și când era aclamat de mulțime. Nădejdea sa rămânea la fel și când ar fi putut să – l ucidă pe Saul dar și când era urmărit cu înverșunare zi și noapte. Pentru David, Dumnezeu era singurul loc de scăpare în primejdie dar și singurul liman al bucuriei. Cântul lui se înalța cu sunetele harpei, îmbătat de încrederea că Dumnezeu este și va rămâne totdeauna nădejdea lui.
Dumnezeu este totdeauna nădejdea mea!