Ps. 28: 7 – ” Tu ești… scutul meu…”
David spune asta. Marele Împărat David. Vestit. Renumit. Un mare luptător. Și totuși el recunoaște că doar Dumnezeu este scutul lui.
Ce vroia David să spună ?
Ce este scutul ? Decât o armă defensivă, cu care luptătorii își apărau pieptul. El apără de lovituri dușmane.
Mai bine spus, scutul e cel ce “încasează” loviturile destinate luptătorului. David îl avea pe Dumnezeu ca și scut . El era pavăza lui. Inima lui David era apărată de marele Împărat al cerului. Un împărat apărat de un Împărat mai mare ! David știa două lucruri : primul că nu se putea apăra singur, oricât de iscusit ar fi fost, și apoi că Dumnezeu, scutul lui, putea cel mai bine să preia orice lovitură destinată inimii sale. Scutul lui. Armă defensivă. Puternică. Tare. Vitală. De neînlocuit.
Doamne… scutul meu ! Tu primești loviturile destinate mie ? Îmi apăr eu inima și ființa de loviturile otrăvitoare , ascunsă în spatele Scutului meu ? Sau frica, necredința, deznădejdea au făcut din Scutul meu, o rugină aruncată undeva în luptă ?
Știu că nu mă pot apăra singură. Inima mea nestăvilită cere Scutul Tău !
Asta mă întrebam… și chiar atunci săgeți ucigătoare veneau dușmane… lovind în Scutul meu. Și ca și David pot spune : ” de aceea îmi este plină de veselie inima și-L laud prin cântările mele ! “
Carmen Motora
