” În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Luca 6: 12
Ce verset uluitor! Ce cuvinte grozave! Ce minunată trăire!
M-am gândit multă vreme la asta. Isus, fiu de Dumnezeu, departe de Casa Lui, departe de Tatăl Lui, venit pe Pământ, se retrăgea în liniște, sus pe munte și vorbea cu Dumnezeu. El Însuși era din Dumnezeire și totuși nu putea fără legănarea asta dulce cu Cerul.
Wow! Isus era o bucată de Cer și suspina după tot Cerul. Era jos dar liniștirea și puterea Îi erau Sus.
Isus nu putea altfel. Nu ar mai fi fost El fără atingerea Împărăției, de acolo de pe vârful muntelui.
Dar o noapte întreagă? Chiar o noapte întreagă să fie duiosul fior de în-ceruire? Chiar atât să trebuiască Lui pentru a face față zilei? Ah, cât m-a frământat gândul ăsta.
Ce o fi vorbit Isus cu Dumnezeu în o noapte plină de întuneric în jur dar de Lumină în rugăciuni înălțate ușurel ca o doină dulce ?
Isus vorbea cu Dumnezeu. În zilele acelea. O noapte întreagă. Nu se grăbea la somn. Avea dorul așa de adânc, că tot se oprea în loc și doar statul de vorbă cu Tata conta in noapte! Și noaptea se făcea zi.
Poate și pentru cei doisprezece ucenici S-a rugat. Poate pentru traiul lor prea cu zbateri. Poate pentru hotărârea lor de a fi bucățele de tină acoperite de Harul ce poate înfrumuseța.
Cert este că după o noapte întreagă de vorbă cu Împăratul, Isus a ales ucenicii. Cei doisprezece. Fiecare cu ambițiile lui, cu încăpățânări omenești, cu lepădări prea ușoare, cu visuri de a fi cel mai mare. Isus însă, S-a rugat mult pentru fiecare. Pentru acum, pentru mâine și pentru vecie.
Isus m-a uluit cu rugile Lui. Putea să n-o facă. Până la urmă era Dumnezeu. Și totuși Și-a știut locul și menirea. Era Miel făcut Prunc de jertfă ce nu poate gânguri pe Pământ fără Tată aproape.
Ah ce frumos !
Isus Se ruga nopți întregi. Deșira trăiri, cerea înmiresmări, legăna doruri, cerea putere, aducea poverile ucenicilor, neîmplinirile lor, implora amânări peste toate nedesăvârșirile lor, mijlocea pentru ceea ce se cerea si se aștepta în Împărăție.
Nopți întregi. Nopți frământate în întunericul lumii. Dureri suspinate în Sus. Cuvinte șoptite în rugi fierbinți. Cereri de Fiu, pentru ceilalți fii. Așteptări de Lumină când totul e beznă adâncă.
Numai eu mă grăbesc în iureșul zilei, crezând, că o rugă în fugă ar fi de ajuns… Ah, cât mă doare de tare graba asta.
Doamne, învață-mă și pe mine, de la Tine, să stăm la taclale nopți întregi, în acele nopți din acele zile, care îmi sunt date, să mai stau încă departe de Acasă!
Iar nopțile să devină miere coborâtă din Împărăție, peste tot amarul vieții mele!
